Natalia Călin: „La 46 de ani am înțeles că nu trebuie să faci planuri, ci să zburzi prin viață”
https://www.ziarulmetropolis.ro/natalia-calin-la-46-de-ani-am-inteles-ca-nu-trebuie-sa-faci-planuri-ci-sa-zburzi-prin-viata/

INTERVIU Actriţa, angajată de douăzeci de ani la Naţionalul din Bucureşti, se simte excelent la Metropolis, unde poate fi văzută în nu mai puţin de trei spectacole: „Peretele”, „Și alb şi negru şi gri”, „Un tramvai numit dorinţă”.

Un articol de Andrei Crăciun|13 septembrie 2019

Natalia Călin, în ce spectacole jucați la Teatrul Metropolis, în ce spectacole ați jucat în trecerea timpului? Care e povestea lor?
Joc în trei spectacole la Teatrul Metropolis, trei spectacole foarte faine, în care joc trei femei foarte diferite: o curvă expirată, o mătușă rea și credincioasă, o vecină rokeriță de la periferia New Orleansului…
Primul proiect a fost al Liei Bugnar, Peretele, unde am întâlnit o echipă foarte colorată, mobilă și foarte veselă. Mobilă, adică oricum ai face putem juca în orice seară, cele 11 personaje sunt acoperite de vreo 15 actori, și e aproape imposibil să nu se joace! Mi-a plăcut foarte tare la repetiții, ne-am lipit unii de alții, nu au existat conflicte sau invidii, iar pe parcurs au mai venit colegi și am repetat cu mare plăcere, ca să se suie în trenul Liei! Apoi, Și negru și alb și gri, un spectacol care mi-e foarte drag, al lui Mimi Brănescu! Am venit ceva mai târziu în proiect, ei repetau deja și am fost foarte emoționată la început, aveam senzația că alerg într-o cursă în care ceilalți au trei tururi de stadion în fața mea. O echipă fabuloasă, făcută de Mimi m-au primit repede în cercul lor de încredere, și am împușcat prima mea nominalizare la UNITER. Bucuria cea mare e spectacolul, care spune niște lucruri atât de bine… A scris Mimi o poveste care te sfârtecă pe dinăuntru. E un joc de-a râsu’-plânsu’, pe muchie de cuțit… Iar cel de-al treilea e un clasic: Un tramvai numit dorință, Tenesse Williams, în regia lui Claudiu Goga. Am avut premiera în octombrie, anul trecut.O poveste arhimontată și demontată de toți regizorii care se respectă. O echipă grozavă și aici, unde eu am un rol mai mic, dar cred că e necesar în economia spectacolului. O pată de culoare, care descifrează un pic lumea aia în care se scaldă Stella, Stanley și, mai ales, se îneacă Blanche… Astea sunt cele trei proiecte, pe care îmi face mare, mare plăcere să le joc în fiecare lună la Metropolis.

Ce a însemnat (înseamnă) Teatrul Metropolis în cariera dumneavoastră?
Teatrul Metropolis e a treia mea casă, după casa personală și Teatrul Național, unde eu sunt angajată de 20 de ani. E un loc în care vin cu mare drag, unde se adună energii foarte bune, unde am cunoscut colegi care joacă în teatrul independent și unde director e dragul meu dascăl de actorie, George Ivașcu! A clădit acolo, pe lângă un teatru cochet, o echipă cu oameni serioși, i-a motivat, i-a tratat cu deosebit respect și a cules roadele așteptate. Sunt foarte multe spectacole bune, iar biletele se vând ca bananele pe vremea lui Ceaușescu: „Dați mai puține, să ajungă și la noi, în spate…”. Recunosc, câteodată ajut câte un spectator să își in bilet din vreme…

„Peretele”, în regia Liei Bugnar, la Teatrul Metropolis

Unde să venim să vă vedem în această frumoasă nouă stagiune? Ce planuri de viitor aveți?
Mă puteți vedea aici, că nu mi-am bătut gura degeaba până acum… Și la TNB, unde am vreo 6 spectacole… Apoi la Mega Image-ul de lângă blocul meu… Și la mine în balcon, unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață! Planuri de viitor nu am. La 46 de ani am înțeles că nu trebuie să faci planuri, ci să zburzi prin viață, să faci față jaloanelor, care sunt dese. Dacă sunt sănătoasă, fac cât pot de bine tot ce-mi oferă destinul!

Ca spectator ați umblat pe la Metropolis – ce ați constat, ce are special acest teatru în peisajul autohton?
Îmi plac multe spectacole de la Metropolis, am descoperit actori foarte buni, pe care nu îi vezi în alte teatre. S-au montat texte importante, cu actori titrați, dar și texte importante cu actori foarte tineri, ceea ce e un lucru extraordinar. George Ivașcu e un om curajos și vizionar, și asta face foarte bine acestui teatru. E o stare de lucru care te obligă, nu am avut repetiții ratate din cauza actorilor care nu vin sau care se fofilează… E un spațiu creativ, pe care îl respectă toată lumea care vine acolo.

Cum a fost pentru teatrul românesc și pentru dumneavoastră îndeosebi anul acesta care se va încheia (deja!) nu peste mult timp?
Anul ăsta a fost un an bun, chiar foarte bun! Am câștigat un premiu UNITER, apoi ne-am mutat într-o casă nouă, copilul meu e sănătos, am câțiva prieteni grozavi care încă mă suportă și, câteodată, mă și iubesc… Ce pot să-mi doresc mai mult? A, da, vreau să alerg un maraton, să fac un safari, să escaladez un munte și să salvez planeta de la invazia plasticului. Deci, mai am ceva treabă… Dar, până una alta, ne vedem la teatru, acolo unde mă simt eu cel mai „eu”!


Îmi plac multe spectacole de la Metropolis, am descoperit actori foarte buni, pe care nu îi vezi în alte teatre. S-au montat texte importante, cu actori titrați, dar și texte importante cu actori foarte tineri, ceea ce e un lucru extraordinar. George Ivașcu e un om curajos și vizionar, și asta face foarte bine acestui teatru. (Natalia Călin, actriță)

03
/02
/17

Când pronunți ”Dan Puric”, audiența se grupează rapid în două tabere, sintetizabile cam așa: ”e deștept, le zice bine și e un munte de talent” sau ”lasă-mă, dom’ne, în pace..” (cel puțin). Pe mine, multe dintre spectacolele și vorbele lui m-au bucurat adânc, în același timp unele din (zic eu) marotele sale mi-au provocat un rid în plus. În mod clar, e un ”ne-oarecare”, totodată nescutit de ”cele ale omului”.  Îți place sau nu de el, e un fluviu în felul lui.

26
/01
/17

INTERVIU „Cred că experimentul este obligatoriu pentru un artist”, afirmă regizorul Adrian Sitaru. Despre noul său lungmetraj „Fixeur”, acum în cinematografe, spune că, „fiind un film despre jurnalism şi jurnalişti, am încercat să reproducem şi să amestecăm stilistica de reportaj TV de calitate în cea de cinema clasic”.

22
/12
/16

Scenograful Ștefan Caragiu, decan al Facultății de Teatru al UNATC București, crede că talentul se împarte în mod egal pe generații. Consideră că studenții au dreptul și chiar obligația de a se revolta atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum trebuie.

20
/12
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Național, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, și este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din București.

19
/12
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Dorotheea Petre (aproape 36 de ani) este bine-cunoscută publicului cinefil din ţara noastră, din pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006).

13
/12
/16

Emanuel Pârvu, membru al juriului care a selectat zece actori tineri pentru spectacolul aniversar al Teatrului Metropolis, este convins că noua generație de actori poate fi încurajată prin șansă. La rândul său, își amintește în rândurile care urmează cum la început de drum a avut ocazia de a învăța de la oameni de teatru precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureș și, mai ales, Liviu Ciulei.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.