„Ne aflăm în fața unui geniu. Lucian Pintilie”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ne-aflam-in-fata-unui-geniu-lucian-pintilie/

„Eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.” Sunt cuvintele care încheie, ca un strigăt, volumul „Bricabrac” de Lucian Pintilie, pe coperta 4, ca o promisiune pentru universul nebun şi genial cuprins în cele peste 700 de pagini.

Un articol de Monica Andronescu|30 octombrie 2017

Festivalul Național de Teatru, 2017. Lucian Pintilie, alături de Marie France Ionesco – căreia îi dedică acest volum apărut într-o nouă ediție adăugită la Editura Nemira, în colecția Yorick – vine la ArCuB, la lansarea extraordinarei sale autobiografii: „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic”. E o după-amiază de octombrie și mai sunt doar câteva zile până pe 9 noiembrie, când va împlini 84 de ani. Stă în față, pe primul rând, și-i ascultă pe Marina Constantinescu, Ion Caramitru și Victor Rebengiuc care vorbesc cu infinită căldură despre existența lui în teatru și în film. Își ascultă propria viață repovestită, amintiri din ani de mult trecuți, povești despre spectacole care pentru noi, astăzi, sunt istorie. Iar sala e plină de mulți oameni tineri, care în acest „Bricabrac” vor descoperi istoria unei lumi.

„Construcția cărții este, într-un fel, neobișnuită. Fiecare moment, spectacol, film, are un tip de intervenție subiectivă a regizorului, într-un stil foarte poetic, foarte personal. Toate dimensiunile, valențele, frământările și neliniștile creatorului sunt extraordinar de bine puse în pagină. E un stil febril, acut, de multe ori dramatic, cu un umor foarte special, cu acute verbale în care sunt surprinse momente istorice, nu numai ale facerii unui spectacol, ci și momente care ține de un context istoric, teatral etc. Sunt aici imagini emoționante, pentru că mulți dintre noi nu am văzut spectacolele mari pe care Lucian Pintilie le-a făcut până a fost obligat să părăsească România. Sunt fotografii din colecția a doi scenografi cu care el a lucrat, Miruna și Radu Boruzescu. Citind  această carte, traversezi și opera scenografică a acestor doi mari artiști, care într-un fel l-au însoțit pe Lucian Pintilie, asumându-și foarte vertical plecarea lui de aici. Sunt aici puncte de vedere ale unor oameni de cultură cu care regizorul s-a întâlnit în Franța, în America, în Anglia. Din câteva mici comentarii și observații, vocea autorului, plină de vibrație și de un simț al timpului extraordinar, reînvie o lume”, a deschis Marina Constantinescu, directoarea FNT, discuția de la ArCuB, povestind apoi despre, poate, cel mai celebru spectacol interzis din România comunistă: „Revizorul”.

„În Scânteia a apărut un comunicat al partidului, în care se spunea că, la sesizarea mai multor cetățeni, spectacolul este interzis, iar regizorul trebuie să-și caute o altă meserie”, a spus Victor Rebengiuc, amintindu-și cum s-au petrecut lucrurile la acel moment. „Nici dacă ar fi fost solicitat pentru „Scufița Roșie” nu i-ar mai fi dat voie să lucreze, pentru că din roșul Scufiței ar fi făcut ceva care n-ar fi fost pe placul regimului…  Lucian Pintilie a fost silit să lucreze în străinătate și a lucrat foarte mult. Se vorbea la un moment dat la Europa liberă că avem un mare artist care a făcut filme bune, dar nu lucrează, pentru că statul român, nu-i dă voie. Ce nu se spunea era că el lucra la Paris, dar, după ce termina spectacolul, venea acasă. Traian Ștefănescu de la Cinematografie a aflat și l-a invitat la o discuție și l-a întrebat dacă a depus vreun scenariu care să intre în evaluare și să fie aprobat. Și el i-a spus: „Am depus vreo douăzeci”… Până la urmă, au ales un Caragiale, un scenariu după „D’ale carnavalului”, gândindu-se că e o piesă ușoară, o comedioară… Ei bine, domnul Pintilie a făcut un film după ea și după schița „1 aprilie”, iar filmul a fost interzis, nu știu dacă din cauza oficialităților sau la sugestia unor colegi…”, a povestit Victor Rebengiuc despre interzicerile celebre ale acelei perioade.

Ion Caramitru, prezent la lansare, a vorbit de asemenea despre întâlnirea lui cu Lucian Pintilie și despre ceea ce a însemnat și înseamnă el în cultura română, continuând povestea despre interzicerea „Revizorului”. „Comunicatul a apărut ca o hotărâre a consiliului de miniștri. Iar motivația politică a fost că era un atac la prietenia cu Uniunea Sovietică. Or, nu era adevărat. Spectacolul lui Pintilie nu jignea Uniunea Sovietică, ci realitatea comunistă din România. Pentru cei care n-au văzut spectacolul, vă spun unde a fost geniul lui Pintilie: într-o societate închisă complet, etanș, cum era societatea comunistă, ideea, coruptă până în măduva oaselor, că vine cineva care să controleze într-un fel ce se întâmplă în societate părea de neconceput. De aici a plecat toată regia lui. Pentru Primar, pentru edilii corupți, ideea că cineva ar veni să-i controleze să vadă cât de cinstiți au fost nu putea semăna decât cu ceva metafizic și personajul lui Hlestakov era văzut, din unghiul lor, ca un diavol. De-asta servitorul lui era supradimensionat: era cățărat pe catalige, avea 2,5 metri înălțime, și colecta șpaga cu niște mâine de monstru, fără să scoată un cuvânt. Intuiția lui a funcționat perfect: în actul II din piesa lui Gogol aflăm cine e Hlestakov, în scenele de la han, iar Lucian Pintilie a scos tot actul II din spectacol și a păstrat convenția în întregul spectacol, care era absolut uluitor din punct de vedere estetic. Tot sistemul nostru era deconspirat de sus până jos. Poate cel mai semnificativ moment era când, după ce primarul și primăreasa au convingerea că l-au corupt pe Hlestakov, că-i dau fata de nevastă, că l-au câștigat și că prin el câștigă tot sistemul, ei intră de mână pe o pasarelă de fier, sus, și coboară scara de metal care făcea zgomot, spunând o replică din piesă: „Urcăm, urcăm, urcăm…” Dar ei coborau, coborau, coborau… Este o scenă de neuitat, care arată cât de sublim era prefigurată această analiză la sânge”, a povestit Ion Caramitru.

„Ce a fost Lucian Pintilie în perioada comunistă n-a fost nimeni. Curajul lui, nebunia lui, în sensul bun al cuvântului, a speriat pe toată lumea. Nu i-au dat drumul la Revizorul de spaimă: dacă i-ar fi dat drumul, ce ar fi urmat după Revizorul? La un moment dat, Liviu Ciulei, directorul Teatrului Bulandra, a primit o scrisoare de la partid care îl obliga, ca director de instituție, să facă modificările cerute de ei inițial, pe care Lucian Pintilie le-a refuzat categoric. Bietul Liviu Ciulei era între ciocan și nicovală. La a doua presiune de la partid, părea însă dispus să facă respectivele schimbări. Atunci, Pintilie i-a spus: „Liviu, dacă tu faci fără mine așa ceva, eu îmi dau foc în fața teatrului. Tu înțelegi ce spun?” Ei bine, ar fi făcut-o. Sunt convins că, la tensiunile la care se ajunsese atunci, ar fi făcut-o. Iar Liviu Ciulei nu a făcut aceste schimbări, ceea ce mai târziu l-a costat direcția teatrului.”

„Lucian Pintilie n-a făcut niciodată niciun compromis”, a subliniat Victor Rebengiuc. „N-a admis niciodată niciun compromis, ci a preferat să i se închidă opera.”

„Imediat după Revoluție, a fost să fie ca trei luni și jumătate să am dreptul la un telefon cu care să vorbesc în toată lumea și să fac ce cred de cuviință. Cu mine însumi am găsit de cuviință să-i caut pe marii români din afara granițelor, chemându-i înapoi. Printre ei, a fost și Lucian Pintilie. Domnul Ciulei mi-a spus că nu mai vrea să preia conducerea Teatrului Bulandra, dar va veni să lucreze și s-a ținut de cuvânt, Andrei Șerban a avut de ales între Opera Națională și Teatrul Național, pe care l-a ales până la urmă, Sergiu Celibidache, cu care am vorbit împreună cu Dan Grigore, a venit și a făcut niște seri extraordinare. Am mai vorbit cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu. Cu Lucian Pintilie am vorbit cel mai mult și serios. Mi-a spus așa: „Dragă, eu am să vin. Dar nu mai vreau să fac teatru. Capitolul teatru l-am încheiat. Eu vreau să fac numai film.” Și a venit, s-a produs pentru el casa de film. Iar regretul meu este că n-a făcut și teatru după ce s-a întors. Lecția de teatru pe care el a știut să o dea n-am mai întâlnit-o, la o asemenea acuitate și profunzime a analizei, la nimeni. Ne aflăm în fața unui geniu. Voi, care sunteți mai tineri, să țineți minte, pentru că acesta este adevărul! Să fii contemporan cu un geniu și să-l ai în față nu e puțin lucru. Veți povesti cine știe când, cuiva, despre această întâlnire. Iar cartea este într-adevăr ca un testament artistic și cuprinde o descriere aproape exhaustivă a unei vieți încercate.”

„Toate amintirile strigă după mine să nu le uit”, citește Marina Constantinescu vorbele lui Lucian Pintilie de pe coperta de la „Bricabrac”. „De fapt, această carte are un fel de muzicalitate, pentru că în toate descrierile, în toate micile intense amintiri și inventare, toate amintirile se strigă și pare că Lucian Pintilie nu a uitat absolut nimic. Cartea începe fabulos, cu el la un festival de film, văzând două colege pe plajă, era foarte cald, iar el stătea gol într-o cameră și deja era frământat de „Revizorul”. Ghemuit, frământat, atunci începe pregătirea „Revizorului”, scenă cu scenă.  Cartea mi se pare foarte valoroasă și prin felul în care el ridică complet cortina și îl poți intui și simți în modul cel mai concret pe Lucian Pintilie cu verbul lui plin de imagini, cu o imaginație atât de liberă, cu eul lui puternic, demn, foarte vertical. <E bine să vă schimbați comportamentul>, îi zic la un moment dat cei de la partid, și atunci o să vedem dacă se mai poate face ceva. Și vine și răspunsul, tipic lui: <Păi, cum să mi-l schimb, când abia mi l-am format?> Nicio mărturisire a lui nu e dramatică, deși a avut un destin de creator extrem de încercat. Nicio secundă nu alunecă nici în sentimentalism, nici în dramatism. La el e o asumare totală a fiecărei zile și a fiecărei nopți, a fiecărui spectacol, a fiecărei scene, a fiecărei întâlniri. Cred că avem în continuare de învățat zi de zi, pur și simplu, ce înseamnă să fii tu însuți, să ai genialitate fără fărâmă de compromis, cea mai mare ispită. Și probabil că un artist este tentat să nu reziste acestei ispite pentru că vrea să-i apară o carte, un spectacol, un tablou. Am citit și am recitit această carte de nu știu câte ori. Sunt momente în care te sufoci și o lași pentru că nu mai poți să respiri. O carte neliniștitoare, o carte despre un artist mare, solitar, care încă merge la teatru, discută și e mai atent decât nu știu câți dintre noi”.

La finalul acestei întâlniri, emoționat până la lacrimi, Lucian Pintilie se ridică în picioare și se întoarce spre sală. Mulțumește. Mulțumește de mai multe ori. Și apoi, cu greu, șoptește într-un microfon pe care i-l ține Victor Rebengiuc: „Să nu murim proști!” Și finalul din „De ce trag clopotele, Mitică?” se ivește reinventat atunci, pe loc, în sala de la ArCuB, în toată frumusețea lui grotescă…

Fotografii de Maria Seiculescu

06
/11
/16

Romanul de dragoste are milioane de fani în toată lumea, iar de-a lungul istoriei multe dintre titluri au iscat scandaluri serioase. Ziarul Metropolis vă oferă un top al celor mai frumoase romane de dragoste din toate timpurile, zece povești pe care trebuie să le citești într-o viață.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

20
/09
/16

Timișoara va fi Capitală europeană a culturii în anul 2021. Anunțul a fost făcut vineri și oamenii au plâns de bucurie când au aflat. Care este pulsul străzii și cum se vede „cultura” din mijlocul mulțimii?

11
/09
/16

Am fost la cinema, ba chiar la mall, să văd Sieranevada (propunerea României pentru Premiile Oscar, da?), scris și regizat de Cristi Puiu. Am plătit bilet, am luat loc în sală. Îmi place să înjur pe banii mei, da? Era o vineri și era un amurg. Nu eram douăzeci de oameni la film. Și uite care e treaba.

05
/09
/16

Pentru a înţelege mai bine cinematografia, este întotdeauna util să revenim la filmul mut, a cărui diversitate a fost remarcabilă. Acolo s-au pus bazele gramaticii vizuale, prin căutările marilor cineaşti-pioneri, aşa cum reaminteşte volumul nou apărut „Limbajul cinematografic în era filmului mut”, de Silviu Şerban.

14
/08
/16

Dragă domnule Zweig, vă scriu tocmai din Europa de Est, în anul 2016, după Hristos, pentru a vă informa că, așa cum v-ați temut, lumea a continuat să-și piardă mințile...

22
/07
/16

În Piazza Navona e cald, e torid, sunt grupuri de asiatici care zumzăie și fac poze la orice, sunt o mulțime de turiști care-și fac selfie în orice colțișor, zâmbind frumos și seducător în ecranul telefonului așezat pe bățul de selfie, ca să surprindă, desigur, și „obiectivele”, adică pe ei lângă „obiective”...

21
/06
/16

"Filmul „Poziția copilului”, , regizat de Călin Netzer, a fost foarte tulburător pentru mine. E un film despre întreaga noastră societate, despre cum ieșim dintr-un fel de a trăi și intrăm în altul, ceea ce pentru unii oameni e imposibil. A fost o onoare să fac parte din juriul care a hotărât premiul pentru acest film." - Tim Robbins