La Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă ,,Nebun din dragoste” de Sam Shepard, în regia lui Claudiu Goga. E o piesă cu o naraţiune complicată, cu răsturnări de situaţie, intrigi şi tot ce trebuie.
Un articol de Diana Trăncuţă|6 aprilie 2017
De fapt, într-o oarecare măsură, povestea duce cu gândul la un soi de telenovelă, dacă ar fi să ne oprim la iubirile interzise, viețile duble, destinele încrucișate în moduri nebunești și, totuși, previzibile. Dragostea, însă, nu învinge de data asta, n-are cum. Eșecul ăsta al dragostei e fundamentat aici pe explicații logice, valide moral și uman și, cum se întâmplă mai rar, nici măcar nu doare să privești despărțirea.
Când nu sunt dialoguri violente, e zgomotul unei uși care se tot închide și deschide. Sau sunt țipetele lui May, femeie iubind și neiubind, căreia îi dă viață Diana Cavallioti. O văd pe actriță la doar câteva săptămâni după ce-am văzut-o în Ana, mon amour și mă trezesc gândindu-mă la o nouă față a disperării. În film, ca și în teatru, acum, Diana Cavallioti devine o îmblânzitoare de tulburări existențiale, controlează drame și întristări, deși în aparență se supune, cu totul, lor. Prin urmare, May este cea care aduce puțină emoție într-o atmosferă mai degrabă brutală. Ea, care râde și plânge la marginea unei mari iubiri.
Eddie (Gavril Pătru) e întruparea bărbatului căruia dragostea îi dă și drept de proprietate asupra femeii lui. Așa se explică ostilitatea față de eventualii pretendenţi ai lui May, viziunea unui destin exclusiv comun şi instinctul confruntării fizice cu aşa-zişii lui adversari. Totul se transformă într-o criză, rămasă, totuși, la nivel declarativ, semn că textul lui Shepard insistă pe descompunerea unui segment de viaţă agăţat de trecut, pe izbucniri născute din exploatarea post-iubirii, şi nu pe evoluţia în sine a relaţiei celor doi.
Înaintea lui Shepard, Jane Austen a zis prima oară we are all fools in love, în ,,Mândrie şi prejudecată”. Limitând iubirea la această explicaţie simplă, ingenuă, personajul interpretat de Mihai Călin devine justificabil. Bătrânul alcoolic e de fapt un tată ale cărui alegeri din tinereţe se răsfrâng dureros asupra copiilor lui. Omul a iubit prea mult. Prea multe. Aflat pe scenă într-un con de umbră, tatăl ajunge să fie, treptat, personaj principal. Cu el începe şi se termină acţiunea de fraudare sentimentală, iar don juanul epuizat abia dacă e conştient de propria vină.
Singurul individ exterior acestei lumi e Martin (Ioan Andrei Ionescu), un personaj caricatural, în fapt, exponentul unui umor necesar, care dinamizează. Căci piesa, deşi se învârte în jurul unor transformări sufleteşti grave, nu transmite neapărat suferinţa evidentă, ci, mai degrabă, stagnează într-o tensiune cumva mecanizată. Impactul afectiv riscă să fie minim, iar spectatorii să rămână, ca Martin, observatori şi-atât. Farmecul rezidă în rătăcirea bahică a tatălui şi în lacrimile vii ale lui May, menite să dărâme acest zid.
Când nu sunt dialoguri violente, e zgomotul unei uși care se tot închide și deschide. Sau sunt țipetele lui May, femeie iubind și neiubind, căreia îi dă viață Diana Cavallioti.
