Niccolò Paganini: „Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude“
https://www.ziarulmetropolis.ro/niccolo-paganini-am-cantat-si-toate-calomniile-s-au-transformat-in-laude/

A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat până acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, a rămas un geniu al muzicii.

Un articol de Monica Andrei|24 Mai 2015

“Napoleon al viorii”

În Genova, pe o stradă mică, îngustă şi întunecată, într-o casă cu un îngeraş şi un altar între ferestre, locuia familia Paganini. În 28 octombrie 1782, preotul parohiei înregistrează naşterea celui care va deveni gloria oraşului, a Italiei, geniul omenirii.

Pe la şapte ani, tatăl băiatului i-a arătat primele noţiuni de vioară. Copilul se dezvoltă în umbra camerei, cu ochii fixaţi în caietul de note, cu fruntea încreţită şi cu trupul chircit pe vioară. Pieptul său rămâne strâmb, umărul stâng mai sus, dând impresia că mâna dreaptă e mai lungă decât cealaltă.

La 10 ani, băiatul devine elevul violonistului Giacomo Costa, la catedrala San Lorenzo din localitate. Compune prima sonată pentru vioară, iar la 11 ani susţine primul concert la biserică. Cronicile elogioase îl numesc “Napoleon al viorii”. Ca să obţină sunete noi, tonuri duioase, micul virtuoz lungeşte arcuşul, întrebuinţează corzi groase.

Între viaţa de curte şi prinţesele care-l adoră

În 1805, sora lui Napoleon, Elise, căsătorită pe fugă de împărat, devine prinţesă de Lecca, oraşul faimos datorită petrecerilor populare. Prinţesa nu era frumoasă, ducea o viaţă imorală şi era înconjurată de artişti.

IMG_0006

Dă strălucire Curţii ei prin întemeierea unui teatru şi angajarea unei orchestre. Niccolò îşi ia vioara sa Guarneri, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare, o vreme.

Violonistul se plictiseşte de dragostea prinţesei, de viaţa de curte şi de salon și profită de împrejurare, cerând un concediu pentru turnee. La Livorno, găseşte o lume fără etichetă. Intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci când vrea să-şi potrivească vioara, lumânările cad de pe pupitru, iar publicul râde zgomotos. La primele măsuri i se rupe coarda “mi”, iar Paganini cântă pe trei coarde “Sonata Napoleon”. Aplauze furtunoase la final.

Paolina, sora mai mică a lui Napoleon, de o frumuseţe rară, pe care împăratul o izolase la Torino, îşi petrece timpul în serbări fastuoase. Ca să atragă lume, îl aduce pe Paganini la curtea sa. Relaţia lor de dragoste se derulează în mare taină şi mister.

Din nou, împăratul Bonaparte îşi mută sora la Florenţa, ca ducesă de Toscana. Oraşul era guvernat când de comisari francezi, când de agenţi austrieci. Viaţa era fără vlagă, numai zidurile palatului arătau virilitatea politică. În 1808, Niccolò Paganini se întoarce la Florenţa la curtea Elisei, care-l avansează căpitan de gardă, îl copleşeşte cu decoraţii şi daruri. Acesta apare în salon în uniforma militară, prinţesa îl trimite să îmbrace haina neagră impusă de funcţia de dirijor de cor, el o înfruntă în public refuzând, apoi se conversează cu doamnele din salon, şi, târziu în noapte, fuge din Florenţa.

În 1813, ajunge în Milano, oraşul cu străzi largi, clădiri monumentale, dotat cu cele mai frumoase teatre din lume, şi dă concerte. Teatrul “Scala” avea 3.500 de locuri, era de mult celebru, iar Niccolò Paganini cântă “La Streghe”.

Un ziar din Leipzig: „toată lumea aleargă să vadă şi să-l asculte pe acest mag. Paganini este fără îndoială cel dintâi şi cel mai mare violonist din lume.” (Allgemeine Musikalischee Zeitung, 1814)

Am avut grijă să nu fac rău nimănui

Vremea trece, iar violonistul este ispitit să se însoare. La Torino, în casa unui baron, i se prezintă o tânără cu o “figură îngerească şi inimă infernală”. La Bologna o cunoaşte pe Marietta Banti, dar tatăl fetei se opune căsătoriei. “Multe femei şi-au propus să ajungă la inima şi finanţele mele” îi scrie prietenului Luigi.

Tinerele erau fascinate de muzica şi de farmecul personalităţii sale. Fiica unui consilier al regelui Bavariei, femeie măritată, s-a îndrăgostit de el după ce l-a auzit cântând, încât ajunsese să-și dorească să-și unească destinul cu violonistul.

Paganini îi scria lui Donizetti: “… era fiica unui om prea ilustru din Germania. Aceste frumuseţi au un sentiment romanţios. Este adevărat, atunci când aud vibraţiile sunetelor viorii, toate plâng; dar eu nu mai sunt nici tânăr, nici frumos; am devenit chiar urât. Dentistul, vrând să-mi extragă o măsea cariată mi-a scos toţi dinţii maxilarului. Aşa cum sunt, toată viaţa am avut grijă să nu fac rău nimănui”.

La Veneţia o întâlneşte pe Antonia Bianchi, o femeie frivolă, rea, vulgară, cu o înfăţişare antipatică. Tinerii fac vizite, se duc la petreceri, sunt trataţi ca soţ şi soţie. În 1825 se naşte unicul fiu, Achille. Antonia nu era femeia potrivită, se despart, are o moarte dubioasă, de care va fi suspectat Niccolò.

Devine omul legendei sale….

În Italia, i se urzise legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vândut sufletul diavolului spre a dobândi o grămadă de aur şi glorie eternă. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii.

IMG

Poeţii îi consacră poezii, curioşii se adună în jurul lui pe stradă, se ţin după el, îi pun întrebări, îl ciupesc, îl pipăie, să se convingă că nu este satana. Pieptul bombat, privirea în faţă, piciorul stâng scos înainte şi arcuşul adus peste braţ, ca o sabie, obrazul slab cu arcadele proeminente şi o cută adâncă în stânga – aşa îl desenează pictorul Ingres.

Niccolò Paganini vrea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă odihnă multă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale.

Puţini ştiu că nu-şi vânduse sufletul, ci are tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adâncul trăsurii, cu vioara sa şi cu fiul său, Achille.

O caricatură vieneză îl prezintă cu părul vâlvoi și cu ochii ieşiţi din orbite. În spatele său joacă în horă schelete, se mai văd capete de pisici şi o femeie asasinată. Asemenea poveşti vindeau bine ziarele timpului. Profesorul Schottky adună material biografic, începe să scrie o carte despre viaţa sa. Calomniatorii îl urmăresc, îl defăimează.

În 1828, doctorul Benneti, un tânăr medic care l-a îngrijit la Viena, lasă un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: “după ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor, nu putea să se odihnească, rămânea într-o stare de agitaţie continuă. Oricât ar fi fost de obositoare, concertele rămâneau un mod de a exista”.

Un diavol şi un înger al viorii

Când soseşte la Paris, Berlioz era în mare vogă. Liszt trăia de câţiva ani pe acolo, Chopin intra în lumea Parisului, abia în 1831. În arta viorii, Paganini întrunea în persoana sa interpretul, virtuozul şi compozitorul. Era “un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei sale în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care face să se creadă în puterea vrăjilor.” (Theophile Gautier)

Muzicienii epocii au căutat să explice arta lui, i-au cercetat compoziţiile, gândind că ar fi trebuit să descopere un secret paganian în care ar sta vraja care topea inimile cucoanelor şi hipnotiza bărbaţii.

Cu faima a două imoralităţi: ucigaş al soţiei şi vândut satanei, ajunge în Anglia. Îi scrie prietenului său: “Teatrul tot – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul dintr-o pornire voluntară s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce este. ”

Părăsind arta, părăsind viaţa

Nu-i e frică de moarte. Deşi e bolnav, vrea să vină în ajutorul umanităţii suferinde şi dă concerte în scopuri caritabile mai ales pentru săraci. Sunetele viorii şi aplauzele mulţimii alungau orice suferinţă din trupul său. Ştia că, părăsind arta, părăseşte viaţa. Proiectează o Academie de Muzică la Parma. Îşi redactează testamentul. Durerile sunt mari, îl chinuie febra, tusea, îşi pierde vocea. Medicii nu-l ajută. Colecţionează instrumente din familia viorii: Guarnieri, Stradivarius, Amati.

O frumoasă prietenie se naşte pe viaţă între Paganini şi avocatul Luigi Guglielmo care îl va ajuta în toate procesele sale. E nevinovat în multe dintre ele, dar iese umilit, pierzând bani. Primeşte sentinţa Curţii de Apel din Franţa prin care este obligat să plătească daune statului Francez, deoarece plecase cu bani din Franţa, în urma concertelor date acolo.

Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Expectorează sânge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Niccolò Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Era 27 mai, 1835. În timp ce mânca se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa când și-a dat sufletul.

Înhumat şi deshumat, jumătate de secol

Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre vântul sinistru şi gemete care se aud.

IMG_0003

Din pivniţă, coşciugul este îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi transportat clandestin pe Coasta de Auzur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi în una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat în secret pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc e depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat tot în mare secret.

Fiul său Achille obține cu greu în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona lângă nişte chiparoşi, proprietatea familiei.

Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci când era viu, dar Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului conservat impecabil era urmat de schelet. Hainele erau putrezite.

Rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină 20 de ani. În 1876, nepotul viononistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie. În sfârşit, Niccolò Paganini poate fi înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea, şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărână. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul schimbă iar groapa. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când decedase…

Teatrul Metropolis din București pregătește un spectacol în regia lui Mick Davis, despre viața lui Paganini. Mai multe detalii, în curând, în Ziarul Metropolis

(Sursa: Ioan Ianegic, Paganini)

02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »