La Editura Polirom s-a publicat al 20-lea volum din seria de autor N. Steinhardt: „Corespondenţă. Volumul I.”
Un articol de Liliana Matei|11 noiembrie 2021
Acesta a apărut în Seria de autor N. Steinhardt, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de George Ardeleanu, repere biobibliografice de Virgil Bulat.
Opera integrală N. Steinhardt apare din inițiativa Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia.
Ultimele două volume din Integrala N. Steinhardt cuprind corespondența acestuia, inclusiv mai multe scrisori inedite descoperite în dosarul de urmărire informativă a monahului de la Rohia. Alături de corespondența interceptată este inclusă și corespondența „liberă” a lui Steinhardt către prieteni, nume de referință ale culturii române, ca Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Perpessicius, George Tomaziu, Dumitru Stăniloae sau Ileana Mălăncioiu, către reprezentanți ai Bisericii (IPS Antonie Plămădeală, IPS Justinian Chira, IPS Iustin Hodea Sigheteanul), dar și către redacțiile unor reviste sau edituri cărora le propunea spre publicare texte proprii.
„Scrisorile lui Steinhardt ne oferă căi de acces spre celelalte scrieri ale sale, deschid pentru cititor ușa atelierului de creație al autorului, sunt în legătură cu respectivele scrieri, mai ales cu Jurnalul fericirii (ambele variante), pe care îl escortează, îl flanchează și nu de puține ori îl completează (logic, de vreme ce Jurnalul… se oprește în 1972). După cum am scris în repetate rânduri, dat fiind că Jurnalul fericirii n-avea nici o șansă să fie publicat în timpul regimului comunist (a avut o istorie antumă dramatică, astăzi cunoscută), N. Steinhardt a reușit să-și «deverseze» unele idei, obsesii sau chiar fragmente ca atare în cărțile care au putut vedea lumina tiparului (a fost o strategie subtilă de a păcăli cenzura, id est o formă de subversiune). Ei bine, astfel de idei, obsesii, referințe culturale ori fragmente sunt «deversate» și în scrisorile către prieteni. Și invers: idei, referințe sau fragmente din scrisorile anterioare anului 1969, când începe să redacteze Jurnalul fericirii, au fost «deversate» (fie și printr-o reconstituire din memorie) în această capodoperă memorialistică. S-ar putea vorbi foarte bine și de «transfer» sau de «contaminare» între aceste scrieri care constituie, cu un termen încă la modă astăzi, o «rețea» textuală.” (George Ardeleanu)
Steinhardt se naște la București pe 29 iulie 1912. Își face debutul publicistic foarte devreme, în revista Liceului „Spiru Haret”. Își ia bacalaureatul în 1929 și frecventează cenaclul „Sburătorul”, iar în 1932 își ia licența în Drept. În 1934 începe să colaboreze la „Revista burgheză” și publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Își ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 și 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme și Illusions et réalités juives. Colaborează la „Libertatea“ și la „Revista Fundațiilor Regale”. După război, publică pentru scurtă vreme în „Universul literar”, „Victoria”, „Tribuna poporului” și, din nou, „Revista Fundațiilor Regale”. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat” la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla și Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câțiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publică volume de eseuri și de critică foarte bine primite, deși unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămâne activ pe terenul eseisticii și al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.
