Tatiana Ernuțeanu: „În prezent, în Bucuresti, cel mai tare iubesc trecutul”
https://www.ziarulmetropolis.ro/tatiana-ernuteanu-in-prezent-in-bucuresti-cel-mai-tare-iubesc-trecutul/

INTERVIU Tatiana Ernuţeanu scrie cu pasiune violentă. Scrie modern şi vechi, cu afirmaţii despre viaţa pe care ea o vede în idei şi lumi aparte.

Un articol de Corina Răcorean|15 august 2022

Cuvântul ei e priceput și declanșează nu doar emoție, dar și acel fior transmis cu o carismă al cărei rol e cel de catalizator. Naște în tine gânduri frumoase și te captivează. Nu ai cum să nu o iubești pe Tatiana. Îți declanșează sentimente ce exultă dintr-o atitudine tristă, dar sunt sentimente pe care nu ai dreptul să le negi. De fapt, oricât te-ai strădui, nu poți să le alungi.

Care este relația ta cu poezia și cum ar trebui să te cunoaștem ca poetă?

Poetul nu e mereu la adresă. Și nici nu prea anunță când vine și când pleacă. Dar e mai mișto așa. E ca atunci când mănânci ceva care îți place tare și decizi să te oprești, rămâne acea dorință neconsumată care te va însoți până la reîntâlnirea cu gustul.

Cum se oglindește în poezia ta ceea ce trăiești și cum a fost scrisă cartea „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra” (Editura Eikon)? Există similarități cu propriile tale experiențe? Care este tematica acestei cărți?

Nu scriu ficțional niciodată, tot ce scriu, articole, proză scurtă, poezie, totul este inspirat de fapte reale, trăite de mine și, firește, transpuse prin propriile percepții. Volumul, în mare parte un volum cu poeme de dragoste, este o oglindire a ceea ce am trăit. Putem să le numim poeme de dragoste, dar ele nu tratează doar această temă. Este prevalentă, da, dar poemele încorporează mult mai multe stări decât cea de îndrăgostire.

Cât de mult scrii, ce mai scrii și de ce scrii? Ce poate schimba scrisul la tine, ce fel de om ești tu atunci când scrii?

Am mai spus asta, nu sunt un scriitor prolific. Scriu doar când ceva din interior o cere, altfel pot trece luni fără să scriu un rând. Am observat (nu am decis) că, dacă mă găsesc într-o perioadă de viață în care mă simt bine, mulțumită, fericită, nu scriu un cuvânt, ci, instinctiv, prefer să trăiesc momentul. Această prioritizare nu este guvernată vreodată de vreo decizie conștientă, se conturează pur și simplu natural. Scrisul nu mă schimbă, scrisul mă golește și de multe ori e necesar să te golești măcar puțin pentru a crea spațiu să acumulezi din nou.

Ce a adus în viața ta acest volum de poezie, „Carne visuri și oase triste uitate în Hydra”? Cum a primit publicul cartea? Te poate regenera într-un fel apariția unei astfel de cărți? E o satisfacție?

Sunt o fire analitică și interpretativă, dar nu una care inventariază. Observ multe, mai multe decât mi-aș dori sau îmi propun, orice detaliu, nuanță, implicație, consecință, dar nu doresc să duc mai departe. Nu-mi place să-mi trasez direcții nici eu, nici raportarea la ceilalți. Consider că aș anula mare parte din personalitatea mea, din unicitatea mea de individ. În plus, nici nu duc. Dacă încep să analizez, greu mă mai înfrânez. Dezvolt un atașament chiar și pentru stările nasoale. Am sentimentul că desfac un fuior și fiecare fir se bifurcă și mă captivează atât de mult, încât riscul să intru într-o stare de incertitudine, de neliniște, devine mare.

Din cronici, spuse, invitații în a susține lecturi publice, colaborări, aș putea crede că ecourile volumului ar fi unele bune, dar eu am un soi de modestie de proastă factură și o neîncredere în sine în aceeași măsură, încât fiecare întâmplare, pe care o altă fire ar interpreta-o ca un mic succes, în cazul meu rămâne neclară și, așa, umbrită.

În primă instanță, publicarea volumului mi-a oferit ocazia de a afla că mă pot și responsabiliza, asuma etc. Asta în contextul în care principiile mele de viață nu se subordonează vreunei dorințe de a ieși din zona de confort, motivație, despre care cred că nu mai e mult și o vor invoca și bebelușii încă din primii ani de viață. Eu nu vreau să ies din zona mea de confort. Mi se pare stupid, absurd, din orice unghi aș privi, să găsesc un sens în a vrea să-mi impun lucruri care mă inconfortează doar pentru a demonstra că ce…? Cui, mie? Mi se pare împotriva firescului ca să resemantizez după normele actuale ideea de a mă dezvolta, găsindu-i corespondent în a mă forța să fac chestii. Consider tot dezvoltare dacă aleg să merg pe palierele care îmi plac. Whatever! Revin, am aflat că mă pot asuma, că aș putea fi chiar „sociabilă”, dar doar printre rânduri, că sunt la fel de imună la îndemnuri, că nu mă ambiționează nimic atât de mult, încât să devin egolatră și ridicolă și că satisfacția constă, în mare parte, în procesul scrierii și în prima clipă când îți ții cartea în mână. E ceva, o bucurie adolescentină, pură, fără așteptări, o senzație-dovadă a unei imaturități emoționale, care mie îmi este foarte familiară.


Care sunt scriitorii tăi preferați? Poate e o întrebare-clișeu, dar ce iubești să citești? Care este poetul cu multe calități pe care ar trebui să îl știm și noi?

Nu pot scrie un singur nume. Ar fi nedrept. Am să încep cu patru poeți români, într-o ordine lipsită de vreun criteriu valoric, că nu fac topuri eu. Așadar, Ioan Es. Pop, de a cărui poezie mă leagă ceva foarte profund, cu mult înainte de a-l cunoaște personal, Teodor Dună, Răzvan Țupa și Cristian Popescu. Pe aceștia i-aș citi și reciti tot timpul. Calitatea lor comună este tocmai această capacitate ce transpare din poezia lor, această neperimare, deși recitită, să spunem, de fiecare dată, poezia oferă o nouă percepție, interpretare, emoție.

Dintre autorii străini, notez trei: Roberto Bolaño, T. S. Elliot, Ezra Pound.

Cu siguranță există un oraș în lumea asta unde ai putea să vibrezi altfel… Care este acela și ce ai găsit în el?

Berlin. Acolo, diversitatea nu e mal-aimée. A fi diferit nu este conotat în niciun alt fel decât cel basic. Nu e nicio privire condescendentă, nu e nimic peiorativ în conversație, nu simți că ți se face o concesie prin a fi acceptat, nu te mobilizează nimeni, nici măcar truismele statuate drept aforisme, ale oamenilor de nespecialitate, de pe Facebook, nu ți se spune că e bine să faci aia sau aia, e o indiferență pe care unii, ca mine, o caută. Știi, mie, asta cu dorința fiecăruia de a-l îndrepta pe celălalt mi se pare atât de inoportună, că mă simt jenată în locul lor, de multe ori, citindu-le îndemnurile. Dacă ar fi ceva de făcut în acest sens, prioritar ar fi ca fiecare să se îndrepte pe sine. Dar e mult mai convenabil să te erijezi într-un salvator și mai confortabil să crezi că îndemnurile tale vor schimba o societate, perfectând-o atât de mult, încât tu doar să exiști fără vreun aport. Pare că treaba cu să scoatem chipsurile de pe piață ca să nu fie copilul tentat. În traducere, mai bine interzicem decât să încercăm să ne educăm propriul copil, explicându-i de ce nu ar trebui să mănânce așa ceva. Dar e mai ușor ca ceilalți să creeze un cadru în care tu să nu fii nevoit să faci ceva sau să ai vreo responsabilitate.

Berlinul este, încă, un cabaret ca cel al lui Isherwood. Îmi vine acum în minte povestea lui Mark Reeder, un british born devenit berliner, un tip foarte smart, dar cu un fetiș pentru uniformele militare, pe care și-l poate satisface doar atunci când se mută în Berlin și unde, asumându-și acest stil vestimentar, completat de personalitatea lui, devine un personaj în city’s culture, alături de Nick Cave, Westbam, Gudrun Gut and many more. En fin, noi nu vom fi niciodată Genial Dilettantes.

Iar dacă nu e Berlin, atunci Deauville, Amsterdam, Bruges.

Cum ți-ai completa viața în acest moment? Poate cu alte poezii, poate cu mers mai des la teatru, poate cu ceva ce nu ai mai făcut până acum… Ce îți dorești de la viață într-un moment al maturității depline?

Am chef în fiecare zi să dansez, dar să dansez pe oldies but goldies, într-un bar din Moșilor, cum erau unele acum vreo zece ani pe acolo. Mi-ar plăcea să ies cu cineva, într-o bodegă nouăzecistă, să fie mirosul ăla de birt, fum mult și să o dăm dintr-una într-alta. Să merg la cinematograf, dar nu în locații de-astea cochete, din mall-uri, să văd mai multe expoziții de artă, să fac, poate, plimbări, pe corso, prin București, deși cum spunea Tonitza într-un articol, „peisagistul bucureștean ignorează capitala”, să identific pe undeva un Kreuzberg autohton și mi-ar plăcea mult să pun muzică într-un băruleț unde lumea să-și danseze nostalgiile pe melodii, uitate pe nedrept. Întrebarea cu maturitatea deplină o reportez pentru o ulterioară dată, căci poate până atunci voi atinge maturitatea emoțională. Încă patinez ca o Surya Bonaly pe acest teren.

Trăiești în București, care este anotimpul tău preferat aici și ce iubești la acest oraș? Care este viața reală sau ireală în capitala ta?

Orice anotimp, doar vara, nu. Și nu doar în raport cu acest oraș, ci cu oricare alt loc, cu excepția țărilor nordice, unde vara e așa, doar un cuvânt. Acum dintre cele trei sezoane, fără îndoială, iarna. Lumina iernii, rece și difuză, mă liniștește mult, frigul mă energizează, nuanțele austere de griuri ale iernii mă încântă estetic, lipsa exaltării de vară a oamenilor îmi reduce sentimentul de alienare, îmi place că în plimbările mele, diurne, pot vedea lumină în apartamente, e o intimitate pe care o caut pentru că este, dar nu este, pentru că exist în afara ei, dar, totuși, o pot percepe dincolo de ferestre, nu mă mai simt singură. Uneori, realizez că îndur, da, îndur vara, doar pentru că știu că există iarnă. Și mi-aș fi dorit ca în loc de încălzirea globală, dacă tot trebuie să ne apropiem de un dezastru climatic, să fi fost răcirea globală (râde). Așa aveam și eu puțin confort.

Orașul ăsta iubit, nu zic nu, e ca o hartă a derivei, uneori. E și mirajul pe care l-am simțit in prima vizită în București, când am văzut Calea Victoriei, e și cantina din Regie, unde mă simțeam o actriță din filmele lui Antonioni, măncând din farfuriile alea cu dungi circulare pe margine, e și malul Dâmboviței, unde stăteam, visam, fumam și beam Cola, la 20 de ani, și strada pe care am știut, când ne-am privit, că ceva se va întampla între noi, și Lăptaria lui Enache și Club A și biblioteca din Amzei, toate marcajele astea, toate „prime-dățile” unei fete de provincie. În prezent, în București, cel mai tare iubesc trecutul.

Cum te vezi tu în lumea de azi? Ai momente când te simți demoralizată de tot ce există azi în jurul nostru? Sau, simplu, ce te demoralizează?

Demoralizată, inadaptată, introvertită, nesociabilă, sălbatică, așa am fost dintotdeauna. Cu vârsta, s-au accentuat. Nu mai am disponibilitatea să mă adaptez, nu mai am chef să mă conformez, să disimulez, să fac frumos. Mă debilitează asertivitatea oamenilor din prezent, auto-suficiența, accepțiunea actuală a succesului, morga asta a lor, cu emfază și statement, atracția, uneori aproape patologică, spre lux, spre perfecțiune fizică și morală, conversațiile gravitând tot mai des și mai mult în jurul unor subiecte despre care oamenii au aflat că „dau bine”, abdicând de la cele pe care le-ar fi abordat din interes/plăcere/curiozitate. Îmi place să fiu mai low profile.

Ce să așteptăm de la poeta Tatiana Ernuțeanu? 

Păi, nici Tatiana nu știe. În toamnă, va apărea noul volum de poeme. În rest, am dorințe mici, meschine aproape: să se facă frig, să mă îngraș puțin, dacă s-o putea, să am curaj să pot merge la dentist, să-mi ajungă bocancii punk, comandați, care fiind realizați manual durează 45 de zile până ajung, să-mi schimb mobila de bucătarie, că a început să îmbătrânească, cu una gri deschis, ușor retro, să-mi iau niște cărți la care visez, dar sunt scumpe, că sunt în ediții ori limitate, ori sunt rarități, ori sunt reeditate în ediții de lux, și să reușeșc să trăiesc cât mai aproape de cine și cum sunt și sper că, aici, terapia pe care o fac va reuși.

Ce vrei să aduci nou în viața ta și în ale celorlalți?

Ce vreau să aduc nou în viața mea… Cred că și dacă voi fi întrebată de 1.000 de ori, la un interval de timp mare, am să răspund: liniște interioară. Nu este, nu am avut-o și o vreau.

În viețile celorlați, nu-mi propun să aduc nimic. Dacă ceva din mine va activa ceva în ei, asta e alta poveste.

Ce-ți place să primești?

Mesaje spontane sau melodii, chiar fără rost, bonbons & chocolat, cum zicea Dalida, și chestii care nu au neapărat o utilitate funcțională: scoici, cartoline, pisici din sticlă, ceramică, porțelan, aromatizante de interior, pixuri, gumă de șters parfumată și, last, but not least, flori fără pretenții.

Orașul ăsta iubit, nu zic nu, e ca o hartă a derivei, uneori. E și mirajul pe care l-am simțit in prima vizită în București, când am văzut Calea Victoriei, e și cantina din Regie, unde mă simțeam o actriță din filmele lui Antonioni, măncând din farfuriile alea cu dungi circulare pe margine, e și malul Dâmboviței, unde stăteam, visam, fumam și beam Cola, la 20 de ani…

 

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.