În vârstă de 27 de ani, Olimpia Melinte spune că nu poate trăi fără să fie actriţă. I-a dat încredere succesul recent cu filmul spaniol „Canibal”, i-a plăcut să joace în comedia „Selfie” şi este de părere că tinerele actriţe din România au o problemă cu a se dezbrăca pe ecran.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 iunie 2014
Olimpia Melinte a fost unul din invitații speciali ai ediției din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unde a putut fi văzută în trei filme.
În „Canibal”, producție spaniolă care va ajunge pe marile ecrane din România în iulie, joacă un rol dublu – două surori gemene, imigrante românce, care se intersectează în Spania cu un croitor iubitor de carne de tinere frumoase. Una dintre surori îi schimbă însă viața. Pentru acest rol, Olimpia Melinte a fost premiată de Uniunea Actorilor din Spania și a fost nominalizată la Premiile Goya.
În „Selfie”, comedie care a rulat deja pe marile ecrane, joacă rolul unei adolescente care fuge la mare cu două prietene chiar înainte de Bac.
Al treilea film al ei prezentat la TIFF este scurtmetrajul de epocă „O lume nouă”, de Luiza Pârvu, unde joacă rolul unei femei din Ardeal care ajunge la începutul secolului XX în America pentru a se reuni cu soțul său.
Nu-i place să i se spună că 2014 este anul ei, dar, după aprecierile pentru „Canibal” și succesul de public cu „Selfie”, în lunile următoare va mai putea fi văzută în alte două lungmetraje, „București NonStop”, de Dan Chişu, și „Planșa”, un debut regizat de Andrei Gheorghe.
Despre experiența cu filmul „Selfie”
A fost minunată, pentru că eu n-am mai făcut comedie până acum. Faptul că Cristina (Cristina Iacob, regizoare – n.r.) mi-a încredințat rolul și a avut încredere în mine m-a impresionat foarte mult, pentru că ea nu mă mai văzuse decât în ce făcusem până acum.
Iar ce am făcut până acum nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat în „Selfie”. Am acceptat acest proiect pentru că mi s-a părut că e un semnal de alarmă pentru tineri și, în același timp, am vrut să militez pentru toate aceste fete care sunt, așa cum eram și eu în adolescență, complexate și cu probleme de greutate sau cu alt fel de probleme vizavi de lookul lor.
Niciodată nu mi-am pus probleme în legătură cu nuditatea.
Să le spun cumva prin Roxi (personajul interpretat în „Selfie” – n.r.) că nu contează ambalajul, contează interiorul mult mai mult. De aceea mi-a plăcut mult de tot proiectul.
Despre pregătirea unui astfel de rol de comedie
L-am avut alături pe Vlad Logigan, care mi-a fost și coleg de liceu, în altă generație, dar ne știam de atunci. El m-a ajutat foarte mult și mi-a explicat cum stă treaba cu replica, cât de repede trebuie să vină, să caut poanta în replică. E un pic mai tehnic procesul pentru comedie, dar lucrurile veneau și de la sine, pentru că, avându-l partener pe el, m-am eliberat și eu de orice stres pe care-l aveam când am început filmările. Și situațiile erau de așa natură încât să simt că fac parte dintr-un proiect OK.
Despre cum a ajuns la filmul „Canibal”
Regizorul (Manuel Martín Cuenca – n.r.) m-a văzut într-un proiect italian pe care l-am făcut acum câțiva ani, „Sette opere di misericordia”, și a venit în România chitit să mă cunoască și să dau o probă pentru proiectul lui. Nu s-a oprit doar la mine, castingul a durat mult și ne-a pus să trecem prin furcile caudine până am ajuns la final. Din fericire m-a ales pe mine și a fost de bun augur proiectul și mi-a prins tare bine.
Despre rolul dublu din „Canibal”
Pentru mine, tot rolul din „Sette opere di misericordia” rămâne cel mai greu, pentru că a fost primul de natura asta și a fost foarte complicat. Am trecut prin foarte multe ca să ajung la Luminița (personajul din „Sette opere di misericordia” – n.r.) și la ce s-a întâmplat acolo, la povestea ei.
La „Canibal” i-am descoperit pe acest regizor minunat (Manuel Martín Cuenca – n.r.) și pe actorul Antonio de la Torre, care sunt cumva pe aceeași undă cu mine, pentru că am construit totul împreună. Sunt oameni foarte liberi, care cred foarte mult în intuiția actorului și care te lasă să zbori, efectiv.
Urmărind filmul, mi-am dat seama de momentele proaste pe care le-am avut și în care căutam tehnica în loc să caut adevărul pe care ei mi-l sugereau mereu.
Pentru proiect m-am pregătit cu foarte mare drag. Am avut bucuria să învăț limba spaniolă, iar asta mă ajută și de acum înainte, pentru că am ceva nou în bagajul meu de cunoștințe. Am făcut și cursuri de masaj în Granada, unde s-a filmat.
Am stat acolo trei luni. Viața mea era complet schimbată. Aveam o legătură foarte strânsă cu oamenii de acolo, fiind un oraş destul de mic. Ca și pentru „Selfie”, m-am îngrășat și pentru acest film 10 kg.
Cred că regizorii au o fantezie cu mine mai plinuță (râde – n.r.). Pentru „Canibal” a fost un pic mai greu procesul, pentru că era prima oară. La „Selfie” deja mă acomodasem cu ideea și nu mi se mai părea niciun efort, mi se părea simplu și normal.
Despre cât de grele sunt scenele de nuditate și despre cât de departe este dispusă să meargă
Nu știu cât de departe, sincer. Depinde foarte mult de scenariu, de oameni, de echipă. Depinde foarte mult de aceste lucruri. N-aș putea să spun până unde aș putea să merg.
Poate acum zece ani, dacă mi-ai fi spus că o să mă îngraș 10 kg și o să mă dezbrac într-un film, ți-aș fi spus „no way, n-o să fac asta niciodată”. Dar, întâlnindu-i pe acești oameni și întâlnind acest scenariu, am fost dispusă să fac lucrurile acestea.
Am avut emoții, e adevărat. Am muncit un pic cu mine, pentru că nu e simplu să te dezbraci în fața camerei, dar văzând produsul final mi-am dat seama că a meritat și că tot ce s-a întâmplat acolo e perfect acoperit, exact așa cum îmi spunea și Manolo – că e pentru film și e pentru această poveste, ajut filmul să crească și în niciun caz nu e o chestie gratuită.
Până la urmă, corpul meu e instrumentul meu și eu cu asta lucrez. Asta am și asta ofer pentru film. Nu am o problemă, niciodată nu mi-am pus probleme în legătură cu nuditatea. Știu că, dacă se întâmplă și nu e gratuit, funcționează.
Au actrițele din România o problemă cu nuditatea?
Da, foarte multe. Știu din cercul meu de prietene, toate sunt terifiate când aud de scene de acest gen, dar cred că o să se maturizeze la un moment dat și o să-și dea seama. Dar acum toate sunt la început de drum.
Eu poate sunt un pic mai dezinhibată sau sunt mai relaxată și am încredere în oameni. Sigur, totul se întâmplă cu puțini oameni, closed set, nu e toată echipa, ești foarte protejat, ținut aproape de regizor și nu e o chestie extraordinară.
Despre cum a abordat rolul dublu din „Canibal”
M-am inspirat foarte mult din relația tatălui meu cu fratele lui și din relația unor regizori italieni cu care am lucrat și care erau, la fel, gemeni. M-a inspirat foarte mult relația pe care o au ei.
În același timp, și scenariul era foarte bine scris și m-a dus în zona asta. Ce m-a interesat foarte mult, de exemplu vizavi de cursurile de masaj, au fost gesturile profesoarei mele, atitudinea cu care își primea clienții, lucrurile pe care ea le purta cu ea zi de zi și le folosea.
M-a inspirat foarte mult pentru Alexandra femeia asta, pentru că eu, cumva, ca structură sunt un pic mai aproape de Nina și acolo m-am simțit mai liberă. La Alexandra a trebuit să muncesc mai mult și mi-a fost foarte frică să nu fie un clișeu.
E foarte „simplu” să faci pe femeia fatală care ajunge fără nicio urmă de sensibilitate în ea și fără nicio urmă de umanitate. M-a interesat foarte mult femeia asta, pe care am urmărit-o obsesiv, mult timp, până am terminat cu Alexandra.
Cum i s-a părut filmul „Canibal”
L-am văzut de patru ori. Prima oară m-am uitat numai la mine, evident, și am zis că e groaznic. Eram în Canada și am ieșit plângând de la cinema, iar colegii mei nu știau cum să mă liniștească. Dar așa se întâmplă de cele mai multe ori, pentru că sunt foarte critică.
A doua oară m-am uitat la relația dintre noi și a început să-mi placă. Iar a treia oară l-am privit ca pe un tot, și mi-a plăcut. Mi-am dat seama că toate lucrurile funcționează și, lăsând la o parte hibele mele, e un film puternic care are o poveste foarte interesantă și foarte surprinzătoare.
Despre succes și despre aprecierea primită pentru „Canibal”
Eu sunt foarte cu picioarele pe pământ și știu că o nominalizare sau un premiu n-o să-mi aducă nici următorul proiect, nici bucuria maximă. Nu fac meseria asta pentru premii.
Fac meseria asta pentru că îmi place de mor și pentru că altfel n-aș putea să funcționez. M-a bucurat și mi-a dat încredere, iar acesta e un lucru mare. Mi-a dat încredere nu atât atenția presei – pentru că presa, sigur, se aprinde de la absolut orice, am făcut și eu jurnalism și cam știu cum funcționează lucrurile -, dar m-a bucurat atenția oamenilor din breaslă, și de aici, și din Spania.
Și mai ales premiul Uniunii Cineaștilor din Spania, care a fost ca o poartă deschisă, ca și cum mi-ar fi spus „bine ai venit la noi”. Chestia asta chiar mi s-a părut frumoasă.
Este anul Olimpiei Melinte?
Anul trecut sau acum doi ani a fost Ana Ularu în prim-plan, cu premii și filme. A continuat să muncească și, iată, are o carieră frumoasă. Apoi a fost anul Cosminei Stratan și al Cristinei Flutur. În acest an s-a întâmplat să fiu eu mai cu moț, pentru că apar aceste filme.
Mă bucur că ies în cinema, asta îmi dă satisfacție. Cu „Planșa” (regia Andrei Gheorghe – n.r.) stăm de mult timp pe tușă și tot așteptăm să fie gata și să aibă fonduri să-l termine, pentru că e un debut și pentru că Andrei a pus tot sufletul în acest film.
Mă bucur că o să iasă în sfârșit și „Planșa”. S-a întâmplat să fie anul acesta și „Selfie”, și „Planșa”, și „Canibal”, și „București NonStop”, și, iată, scurtmetrajul Luizei (Luiza Pârvu – n.r.). Îmi mai rămân vreo trei și pentru anul viitor. Sper să le lanseze anul viitor, să nu le lanseze tot în acest an. A fost un an bun pentru că și pe plan personal lucrurile s-au așezat altfel. Cred că s-au aliniat planetele.
Face parte dintr-o tânără generație de actori?
Nu mă gândesc absolut deloc la chestia asta. Îi admir foarte mult pe colegii de vârsta mea, care au făcut lucruri, și îmi doresc să joc cu ei, cu fetele de care spuneam mai devreme, care-mi sunt foarte dragi. Îmi place că sunt foarte deschise, nu sunt niște fițoase, cum s-ar spune.
Dar nu mă gândesc la treaba asta cu generația. Era și timpul pentru noi să facem ceva și mă bucur că ni s-a acordat șansa asta. Roluri pentru tineri sunt destul de puține la noi. În curând sper să trec de partea de adolescență și să ajung și la femei mai mature, pentru că sunt ceva mai multe roluri, deși femeia nu e valorificată la maxim.
În cinematografie, în general, sunt mai multe roluri pentru bărbați decât pentrru femei, așa că lupta e mai mare la noi, deși noi suntem și mai multe. E un paradox.
Foto cu Olimpia Melinte – Adi Bulboacă (fotografia din deschiderea articolului) / Cinemagia
