O duzină de întrebări pentru un regizor pe val: Bogdan Mirică
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-duzina-de-intrebari-pentru-un-regizor-pe-val-bogdan-mirica/

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuţie despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar şi despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Un articol de Alina Vîlcan|5 octombrie 2016

Dacă încă nu ați văzut Câini, primul său lungmetraj, care câștiga Premiul FIPRESCI la Cannes sau Trofeul Transilvania la TIFF, sunteți pe cale să pierdeți o poveste în care oricine a petrecut cândva un timp, poate timpul vacanțelor, într-un sat autohton, se transpune cu ușurință – ușurința aceluia care în figura polițistului, magistral interpretat de Gheorghe Visu, îl regăsește pe șeful de post local, în atitudinea băieților răi recunoaște haimanalele satului pe care le-a văzut cândva, fie și de la distanță, iar câinele Poliția îi amintește de câinele care păzește la sat mai mult ca oriunde în altă parte locuința, ghicind pericolul de la distanțe mari. În filmul lui Mirică, despre care spune că a vrut să surprindă atmosfera pe care o cunoștea din vacanțele la bunici, într-un sat dâmbovițean, totul capătă însă amploare, conflictul este acut și se proiectează între o lume care trăiește după legile sale și intrusul urban, ajuns acolo parcă din întâmplare, o întâmplare care i se poate dovedi fatală. Între această lume și intrusul ei se află polițistul local, obosit și bolnav, care disecă un picior uman cu un cuțit de bucătărie, pe o farfurie. Cu o distribuție ireproșabilă, în care își găsesc locul actori ca Gheorghe Visu, Vlad Ivanov sau Dragoș Bucur, Câini este un film așteptat de public încă de pe când primele vești despre primirea de la Cannes puteau fi citite pe rețele de socializare, croindu-și drumul său în cinematografia noastră de acum și care, iată, odată ajuns pe marile ecrane nu dezamăgește, ci dimpotrivă. Ce spune, însă, regizorul său (fost publicitar), Bogdan Mirică, despre toate acestea?

Întâmplări din culisele unui film: „Câini”

1. Marea provocare de la filmări: „A fost un proiect greu de filmat. Am avut 25 de zile de filmare. Iar din grila nescrisă a producătorilor despre aspectele greu de controlat, noi le-am bifat pe toate. Am filmat mult în natură, depinzând de condițiile atmosferice, de lumină, am filmat mai ales noaptea, și vara noaptea e scurtă, deci în loc să avem 12 ore de filmare aveam 7 sau 8 ore, că dacă se lumina nu mai aveam ce face… Am filmat cascadorii, am filmat cu animale, cu copii, cu actori în vârstă. Ba chiar și o secvență întreagă în rusă, care între timp a picat la montaj, dar a luat ceva timp.”

2. Filmări la final: „Pe de o parte sunt mulțumit de ce a ieșit, consider că e un film OK; pe de altă parte sunt constant nemulțumit, pentru că nu te poți detașa de filmul pe care l-ai făcut. E ca o chestie care crește organic în tine și nu ai cum să te detașezi decât dacă ești foarte plin de tine.”

3. Când filmările pentru Câini abia începeau: „Acum un an ne-am apucat. Nu mai țin minte când a fost sesiunea CNC anterioară și am aflat că am câștigat, dar țin minte cum m-a sunat producătoarea din România și mi-a zis că am câștigat finanțarea de la CNC. Am rămas așa, paralizat, o secundă, pentru că mi-am dat seama: OK, o să facem filmul. Sunt pregătit pentru asta? Și apoi am început. Dar proiectul fiind atât de personal, nu l-am lăsat niciodată din mână. Și acum doi ani, eu și cu DoP-ul mergeam cu mașina prin Dobrogea și căutam locuri, și făceam poze, și ne gândeam cum să facem, chiar dacă nu aveam bani atunci să facem filmul.”

4. Locul. Platoul de filmare: „Ne-a luat mult timp să-l găsim. Locul trebuia să aibă un anumit rol dramaturgic, o anume topografie, ca să zic așa. Și pentru că voiam să aibă o vibrație anume, iar chestia asta nu se poate cuantifica neapărat în cuvinte. Pur și simplu, a trebuit să văd nenumărate locuri. Vedeam multe câmpuri, de exemplu, și la un moment dat ajungeam într-un câmp și ziceam: aici e ce-mi trebuie. Dar, ca să zic asta, a trebuit să văd foarte multe câmpuri. Sau a trebuit să văd foarte multe conace, ca să zic: OK, ăsta e conacul care-mi trebuie. Și tot așa.”

caini1

Dragoș Bucur și Raluca Aprodu, în „Câini”.

Ce înseamnă Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Cannes sau Trofeul Transilvania la TIFF

5. Despre premii: „Premiile îți dau un soi de confirmare, care ține foarte puțin, pentru că de fapt relația dintre mine și ce fac e una organică și nu poate fi influențată din exterior. Ceea ce e un lucru bun, mai ales atunci când e vorba de critici. Le aud, le înregistrez, dar nu mă pun în fund, la modul că nu am ce să caut aici sau ar trebui să renunț. Nu, sunt OK. Mi-am format un fel de sistem imunitar, și la bine și la rău; nici la laude, nici la critici, nu sunt foarte permeabil.”

6. Ce urmează după „Câini”: „Am niște idei, dar nimic concret, pentru că imediat ce am terminat lungmetrajul, în ianuarie, când am terminat mixajul la sunet, am trecut în serialul pe care îl fac acum (Umbre, sezonul 2, la HBO). Și, practic, de șase sau șapte luni, nu am avut deloc timp să mă gândesc la următorul lungmetraj.”

Episodul Londra, orașul și scenariile

7. Avantajul unui master de scenaristică la Londra: „Masterul la Londra fost important, dar nu în legătură cu skill-urile mele de scenarist, ci pentru că am găsit acolo un sistem vestic care m-a învățat următorul lucru: sistemul educațional trebuie să se muleze în jurul individului și nu tu, ca individ, trebuie să te mulezi în jurul sistemului educațional. Pentru că noi, în România, întotdeauna suntem băgați într-un sistem și trebuie să ne conformăm. Acolo e cu totul invers. E fix chestia asta de dreapta, liberală, în care individul e în centrul sistemului, și nu invers, ceea ce mi-a dat încredere în mine și m-a făcut să cred: OK, orice aș face, chiar dacă fac filme de acțiune sau comedii, dacă eu sunt bun pe felia mea, felia aia există. Nu trebuie să mă duc în țară și să mă raliez, să mă conformez, să încep să fac filme de un anume fel. M-a ajutat. Dar pe partea de scriitură, efectiv, mai degrabă m-au ajutat interacțiunile cu oamenii din domeniu din România sau workshop-urile la care am fost.”

8. Oamenii din domeniu la care se referă mai sus: „Sunt prieteni de-ai mei, nu sunt neapărat foarte cunoscuți, dar sunt pasionați. Și ar mai fi DoP-ul Andrei Butică, cu care am lucrat la toate proiectele și cu care mi s-au dezvoltat niște simțuri care stăteau acolo, într-o stare latentă, mai e regizorul Corneliu Porumboiu, cu casa de producție a căruia am făcut filmul Câini și cu care tot vorbeam, sau editorul Roxana Szel… Și mulți prieteni pasionați, cum spuneam.”

9. Urmările scurtmetrajului „Bora Bora”, din 2011: „Scurtmetrajul m-a ajutat mai ales prin faptul că în urmă cu doi ani, când am început să facem Umbre, la HBO, și am regizat două episoade, m-am simțit foarte lejer în postura de regizor, iar acum un an, când am filmat lungmetrajul Câini chiar nu mai aveam niciun stres. E foarte important să ajungi să nu mai vezi aparatul de filmat ca pe un intruder.”

Cinematografia de acum

10. Despre cinematografia românească de acum: „Îmi place că sunt câțiva regizori foarte talentați și inteligenți în demersurile lor și care au făcut niște filme bune, bune, care stau acolo, alături de marile filme ale lumii din ultimii 20 de ani. Asta îmi place, că o țară atât de mică, cu o industrie cinematografică minusculă, a reușit să dea trei sau patru nume solide. Dintre ei, personal nu îl cunosc decât pe Corneliu Porumboiu, dar acum câteva zile citeam un interviu cu Cristi Puiu și apoi le ziceam tuturor: citiți interviul ăsta și o să vedeți cât de articulat e mesajul și cât de inteligent și cât de în profunzime se duce când face un film și ce se ascunde în spatele filmului. Ce-mi displace este că asta a creat un soi de emulație care nu e neapărat cea mai bună, așa mi se pare mie, poate greșesc. S-a creat un soi de manierism despre ce înseamnă un film românesc și despre ce se așteaptă de la un film românesc. Sunt ca niște short cut-uri pe care oamenii le tot aplică în diferite formule. Ceea ce mi se pare că a dat o reputație proastă filmului românesc; românii când aud de un film românesc spun: iar ăia care vorbesc încontinuu și mănâncă o ciorbă?. Am auzit-o de foarte multe ori. Și mi se pare o chestie reducționistă, care nu e fair, pentru că filmele românești nu sunt așa sau nu toate sunt așa, în orice caz. Mi se pare că filmul românesc a câștigat destul, încât regizorii să își permită să exploreze zone diferite, unul să facă un science fiction, unul să facă un horror și unul altceva. Asta nu înseamnă că filmele nu pot fi bune și nu pot fi românești.”

11. Condiționări și rețete: „Da, suntem și condiționați de CNC. Sunt multe aspecte, mai sunt premiile pe care le iei, care îți dau puncte, ca să poți să aplici la CNC și tot așa, dar cred că există căi. Și exemplul cel mai bun cred e chiar cel mai vizibil regizor din România – Cristian Mungiu, care face niște filme de autor cu încărcătură socială, dar care pe de altă parte sunt thrillere în adevăratul sens al cuvântului. Uite, ce să vezi, cineva a deviat de la rețeta asta și persoana în cauză se întâmplă să fie chiar cea mai vizibilă, care de fiecare dată când se duce la Cannes câștigă un premiu mare.”

12. Câini și publicul: „Am remarcat, într-adevăr, mai ales pe Facebook, că există un val bun. Nu mă așteptam la nimic. Am văzut că și la TIFF filmul a fost foarte bine primit. Și mă bucur. Pentru că eu deja nu mai am nicio legătură și, în schimb, sunt acești oameni care se ocupă de el și care dau share pe rețelele de socializare și vorbesc despre film. M-aș bucura să văd că ține și oamenii vin la cinematograf. E un feeling bun când filmul devine autonom și publicul deja îl preia de la tine și are grijă de el, iar tu, la rândul tău, nu te mai ții cu dinții de el și îi lași să facă ei ce vor cu el. Tu l-ai făcut, acum e rândul lor să facă ce vor, să îl pirateze, să îl dea de la unul la altul (asta sper să n-o citească producătorii!)…”

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Mi se pare că filmul românesc a câștigat destul, încât regizorii să își permită să exploreze zone diferite, unul să facă un science fiction, unul să facă un horror și unul altceva. Asta nu înseamnă că filmele nu pot fi bune și nu pot fi românești.