One World Romania. Realități necosmetizate și arhive spectaculoase
https://www.ziarulmetropolis.ro/one-world-romania-realitati-necosmetizate-si-arhive-spectaculoase/

Un excepţional film în care Lozniţa montează fragmente de arhivă cu un proces stalinist din 1930, un documentar făcut din înregistrări dureroase din Siria măcinată de război, câteva documentare despre realităţi franceze necosmetizate – bilanţul One World Romania 2019.

Un articol de Ionuţ Mareş|3 Aprilie 2019

E greu să ții pasul cu 10 zile de festival, în care sunt proiectate zeci de filme, foarte multe atrăgătoare. Asta a oferit și în acest an festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania, care a avut a 12-a ediție între 15 și 24 martie, în mai multe spații din București (cinematografe și săli alternative).

Norocul a fost că văzusem înainte de festival câteva dintre filme, de pildă documentarul de opt ore și jumătate din deschidere, „Suflete moarte” (2018), de Wang Bing, asupra căruia voi reveni printr-o cronică separată, sau cele patru documentare din retrospectiva dedicată regizoarei austriece Ruth Beckermann, cu care am făcut un interviu, pe care de asemenea îl voi publica separat în curând. Plus alte câteva titluri răspândite prin program, pe care le-am semnalat cu alte ocazii: „Martorii lui Putin”, de Vitali Manski, sau documentarele românești „Distanța dintre mine și mine”, de Mona Nicoară, și „Timebox”, de Nora Agapi.

Rezultat parțial al lecturilor mele din revistele franceze de cinema (în special Cahiers du Cinema, dar și Positif), în final am reușit să văd majoritatea documentarelor franceze din selecție, alese în principal de curatoarea Vanina Vignal, regizoare care își împarte existența între Franța și România (directorul artistic principal al One World este Andrei Rus). La asta a contribuit și faptul că ele au fost proiectate în principal în săli de cinema, astfel că am putut să ocolesc în mare măsură spațiile alternative, unde condițiile de vizionare nu sunt ademenitoare.

Cel mai ofertant și inventiv a fost „Dans la terrible jungle” („În jungla teribilă”, 2018), care s-a aflat anul trecut în programul ACID de la Cannes. Tinerele regizoare debutante Caroline Capelle și Ombline Ley, prezente la București, au filmat mai mulți adolescenți dintr-un centru pentru tineri cu dizabilități din nordul Franței. Nimic mizerabilist, nimic patetic, nimic lacrimogen. Dimpotrivă – un film plin de energie și de optimism, a cărui mizanscenă reflectă creativitatea și sensibilitatea speciale ale copiilor din centru.

Un film foarte puternic a fost „La Liberté” („Libertate”, 2017), de Guillaume Massart. Timp de aproape două ore și jumătate, facem cunoștință cu câțiva dintre bărbații aflați în detenție, pentru delicte sexuale cu minori (de multe ori, incest cu proprii copii), pe o insulă-închisoare din Corsica. Este un film greu de vizionat, pentru că tentația firească este de a refuza să îi asculți.

Însă Guillaume Massart îi lasă să vorbească, fără a-i judeca – faptele lor sunt oricum dincolo de orice justificare și înțelegere. Miza filmului este de a ne oferi acces la felul de a gândi al acestor oameni, care nu își neagă în niciun moment vinovăția. Iar dacă la început aparatul de filmat se ține la distanță sau protagoniștii sunt plasați în penumbră, pe măsură ce aceștia se dezvăluie, camera se apropie tot mai mult, iar ei ies la lumină și devin tot mai reflexivi asupra trecutului lor, dar și a unor idei precum vină, libertate, conștiință, morală.

Tot un portret colectiv, dar cu semnificații sociale mai vizibile, a fost și „Jusqu’à ce que le jour se lève” („Până la ivirea zorilor”, 2017). Regizorul Pierre Tonachella se întoarce de la Paris în locurile natale, o zonă rurală din Franța, pentru a-și filma câțiva prieteni din copilărie, tineri fără înalte calificări profesionale, care se luptă să își câștige existența (șomaj, slujbe grele, lipsa de perspectivă). Este un film observațional, plin de intenții bune și cu unele idei interesante, însă execuția este destul de rudimentară, puțin stimulantă, astfel că cele aproape două ore ajung să plictisească.

Dacă cele trei filme menționate până acum au în centru mai multe personaje legate de un spațiu și trăsături comune, alte două documentare franceze din selecția One World s-au concentrat pe câte un singur protagonist.

În „Quelle folie” („Ce nebunie”, 2018), Diego Governatori își filmează, de aproape, un prieten foarte bun, care suferă de o formă atenuată de autism. Boala îi creează totuși probleme în interacțiunea socială și îl face sensibil la zgmotele din jur, însă nu îl împiedică să vorbească în fața camerei deschis, cu pasiune, teribil de fascinant, încercând să înțeleagă și să explice presupusa incapacitate de a comunica ceea ce gândirea sa încearcă să exprime. Iar pentru a sugera cât de volatile pot fi uneori granițele nebuniei, Diego Governatori apelează la un montaj paralel și tot mai accelerat (cu intervenții pe coloana sonoră menite a reflecta tulburarea), care pune în oglindă autismul protagonismtului și frenezia colectivă pe care o implică sărbătoarea coridei într-un oraș din Spania.

Captivant este și protagonistul din „Mallé en son exil” („Mallé în exilul său”, 2017), al regizorului Denis Gheerbrant. Mallé este un imigrant din Mali care lucrează de mulți ani în Franța (face curățenie în clădiri de birouri), pentru a-și întreține familia de acasă – o soție și mai mulți copii. Denis Gheerbrant l-a filmat timp ce cinci ani, iar rezultatul este un film provocator nu atât prin faptul că discută condiția de imigrant (Gheerbrant nu îl folosește pe Mallé ca simbol al unei întregi categorii), cât mai ales prin contradicția dintre valorile și gândirea protagonistului, pe de o parte, și principiile liberale ale regizorului (care devine parțial personaj) și ale societății franceze, de cealaltă parte.

Tot la capitolul „cinema francez”, m-am putut bucura să pot vedea în sfârșit, pentru prima dată, pe deasupra și într-o sală de cinema (Elvire Popesco), documentarul-cult, de patru ore și jumătate, „Durerea și mila” („Le chagrin et la pitié”, 1969), în care cineastul Marcel Ophüls discută, prin interviuri și imagini de arhivă, colaboraționismul francez din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Un film solicitant, dar foarte ambițios, a cărui amploare era, totuși, necesară pentru a înțelege nuanțele și complexitatea unei perioade istorice dificile pentru Franța. Printre numeroasele persoane intervievate se numără atât membri ai Rezistenței, cât și colaboratori sau foști oficiali (francezi sau străini), și este pasionant să vezi cum se raportează fiecare la trecutul recent (la momentul realizării filmului nu se scurseseră decât circa 20 de ani de la ocupația nazistă) și cum fiecare perspectivă contribuie la deslușirea tabloului general.

Tot despre trecut au fost alte trei filme, de data asta non-franceze, care mi-au oferit mari plăceri cinefile și satisfacții intelectuale.

Documentarul pe care l-am așteptat cel mai mult a fost „The Trial” („Un proces stalinist”), cu care marele cineast Serghei Loznița a participat anul trecut la Festivalul de la Veneția, în afara competiției.

Este un film unicat, pentru că Loznița construiește o narațiune folosind imagini de arhivă, înregistrate cu sonor, printr-o tehnică atunci nou apărută, cu un proces-spectacol din timpul lui Stalin – așa-numitul Proces al Partidului Industrial de la sfârșitul anului 1930, când câțiva oameni de știință și economiști sovietici au fost acuzați și inculpați că ar fi complotat împotriva regimului.

Desfășurat pe parcursul mai multor zile, procesul a fost înregistrat de regimul sovietic, la ordinul lui Stalin. Recuperând această arhivă fabuloasă și construind un montaj de două ore (cu aparente intervenții pe coloana sonoră), Loznița ne propune să asistăm la cele mai relevante momente ale procesului. Dincolo de valoarea istorică și documentară a arhivelor (de pildă, îi putem vedea și auzi atât pe inculpați, cât și pe procuror și judecători, în frunte cu celebrul Andrei Vîșinski), „The Trial” este profund stimulant pentru că permite decorticarea mecanismelor puterii unui regim criminal.

O putere exprimată aici printr-un proces-înscenare în care verdictele erau de dinainte știute și în care camera de filmat devine în sine un instrument de tortură – de exemplu, atunci când înregistrează umilințele la care sunt supuși condamnații nevoiți să își asume păcate închipuite sau când, întoarsă spre publicul numeros, spre care se îndreaptă lumini puternice și intimidante, surprinde sute de chipuri de oameni simpli obligați să asiste la o farsă.

Tot din arhive și-a construit filmul, „Una sau două întrebări” („Una preguntas”, 2018), și regizoara elvețiană Kristina Konrad. Cineasta folosește înregistrări neutilizate până acum, făcute de ea însăși la sfârșitul anilor `80 în Uruguay, unde societatea era profund divizată de dezbaterile pro și contra înaintea unui referendum pentru anularea unei legi din 1986 care garanta amnistie pentru abuzurile comise de armată în timpul dictaturi militare dintre 1973 și 1985.

Kristina Konrad a înregistrat întreaga efervescență – de la demersurile de strângere de semnături și de organizare a referendumului și până la orele imediat de după referendum, încheiat cu un vot în favoarea menținerii amnistiei. Regizoarea a mers atunci în mai multe zone din Uruguay, de la mari orașe la regiuni rurale, și a intervievat sute de oameni simpli, lăsându-i să vorbească în fața camerei. Intenția a fost de a le da cuvântul oamenilor de rând, adică celor care în timpul dictaturii nu s-au putut exprima. Demersul este unul îndrăzneț și este de cele mai multe ori pasionant să îi asculți pe intervievați vorbind despre ce însemnă dreptate și justiție, însă lungimea de patru ore a filmului nu cred că era justificată.

În „Hotel Iugoslavia” (2017), regizorul elvețian Nicolas Wagnières, aflat la debut, trasează o istorie a fostei Iugoslavii și a Balcanilor după ce de-Al Doilea Război Mondial prin prisma istoriei și a tranformărilor prin care a trecut un celebru hotel din Belgrad, Hotel Jugoslavija. Însă filmul nu este o dare de seamă rece și distantă – se simte și o melancolie, pentru că regizorul are o relație specială cu acest loc, unde își petrecea uneori vacanța, alături de mama sa, înainte ca aceasta să părăsească Iugoslavia natală, stabilindu-se în Occident. Un film-elegie, un film emoționant.

Însă cel mai puternic și mai dureros documentar văzut la One World a fost „Încă înregistrăm” („Still Recording”, 2018), realizat de doi tineri artiști și activiști sirieni, Saeed Al Batal și Ghiath Ayoub, care au filmat timp de câțiva ani situația din Siria răvășită de război, în special din orașul Douma, situat foarte aproape de capitala Damasc și aflat sub controlul rebelilor care luptă împotriva regimului condus de Assad.

Cei doi tineri deveniți regizori ad-hoc înregistrează revoltele de la început, filmează combatanți rebeli, străzile și clădirile distruse din oraș, copii rătăciți, oameni care și-au făcut adăpost sub dărâmături, fragmente de război, cu schimburi sângeroase de focuri. Dar se filmează și pe ei și grupul lor de prieteni, în interior sau în spații deschise, încercând să trăiască în infernul din jurul lor și să mai găsească un sens de a exista. În imaginile filmate se simt o disperare și o urgență de a capta ceva din acest haos, ca și cum fiecare cadru este și ultimul.

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 1 of 25012345...102030...Last »