CRONICĂ DE CARTE Mircea Săucan a fost unul dintre cei mai originali cineaşti români. De câţiva ani, filmografia sa restrânsă a început să fie redescoperită. Eseistul timişorean Marian Sorin Rădulescu este cel mai fervent susţinător al regizorului. Dovadă stă volumul „Mircea Săucan. Geometrii poetice”, publicat recent de editura Noi Media Print.
Un articol de Ionuţ Mareş|27 august 2019
Cea mai nouă apariţie din colecţia dedicată cineaştilor români a editurii Noi Media Print, volumul „Mircea Săucan. Geometrii poetice”, de Marian Sorin Rădulescu, este o pledoarie în favoarea stilului insolit al regizorului plecat în a doua jumătate a anilor `80 din România, după o lungă perioadă în care nu i s-a mai permis să facă filme, şi stabilit în Israel, unde a şi murit în 2003.
Premisa de la care porneşte comentatorul timişorean este că Mircea Săucan încă nu are parte de recunoaşterea pe care originalitatea sa artistică ar merita-o. Asta după ce a fost oricum probabil cel mai persecutat regizor român în timpul regimului comunist, lucru care s-ar putea să influenţeze şi modul în care filmele sale sunt receptate.
Volumul nu este atât o punere în contextul epocii (româneşti şi internaţionale) a filmografiei şi vieţii lui Mircea Săucan (comparaţiile cu Resnais sau Antonioni nu sunt detaliate) sau o analiză critică a operei sale. Este mai curând o colecţie de câteva extinse eseuri pasionale pe care Marian Sorin Rădulescu le-a scris în ultimii ani (şi pe care le-a publicat, în diferite forme, pe blogul său ori în diferite reviste culturale), de unde şi repetitivitatea, pe alocuri supărătoare, a unora dintre idei şi formulări.
Alegerea unei forme eseistice nu înseamnă că volumul nu include şi date biografice sau de istorie a filmului românesc (în special legate relaţia cineastului cu cenzura) ori că textele nu conţin şi judecăţi critice percutante şi juste, unele chiar strălucite.
Însă volumul este cu certitudine opera unui eseist vrăjit de ceea ce consideră a fi frumuseţea fără egal (cel puţin în peisajul românesc) a cinema-ului practicat de Mircea Săucan şi mai ales a celor două filme reper ale sale, „Meandre” (1967) şi „O sută de lei” (1973), care beneficiază de cele mai extinse şi entuziaste comentarii şi a căror estetică aparte este surprinsă în formula sintetică din titlu, „geometrii poetice”.
În textele sale pledoarie, Marian Sorin Rădulescu se foloseşte de numeroase citate din cronicile unor foşti sau actuali cronicari care au scris despre filmele cineastului, pe care la integrează, cu generozitate colegială, în descrierile sale. Iar multitudinea de referinţe pare să contrazică parţial însăşi premisa cărţii, şi anume că cinema-ului lui Mircea Săucan nu a avut şi nu are parte de suficientă atenţie.
Bineînţeles, eseistul îşi porneşte incursiunea cu un text despre singurul volum cu şi despre Mircea Săucan de până acum, excelentul „Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan”, al criticului Iulia Blaga, publicat în primă ediţie în 2003 la Editura Hasefer şi republicat ulterior în ediţie electronică de LiterNet.
De altfel, ca recunoaştere a importanţei iniţiativei de a-l intervieva pe Mircea Săucan şi a privilegiului de a-l fi cunoscut pe cineast, Iulia Blaga a fost invitată să scrie prefaţa, un scurt text în care ea evocă şi amintirea întâlnirii cu regizorul.
Volumul este completat de asemenea de o bogată colecţie de fotografii de arhivă şi cadre din filme (o constantă binevenită a acestei serii de cărţi-album), de un amplu eseu în care scriitorul Costion Nicolescu îl încadrează, forţat, pe Mircea Săucan (de origine evreiască) în sfera cineaştilor a căror operă ar avea valenţe creştin-ortodoxe şi de o postfaţă echilibrată scrisă de istoricul de film Dinu Ioan Nicula, care aduce câteva completări utile la biografia regizorului (inclusiv în privinţa recuperării sale după 1990) şi care semnalează deopotrivă plusurile şi minusurile cărţii.
„Mircea Săucan. Geometrii poetice” este un volum care îi face dreptate unui cineast a cărui receptare nu este unanim laudativă printre criticii şi istoricii de film, dar care a fost cu certitudine unul dintre autori importanţi ai anilor `60-`70. Un autor cu un limbaj cinematografic care se află la antipodul realismului dominant din cinema-ul românesc al ultimelor cinci decenii şi care încă rămâne a fi analizat cu detaşare şi plasat cu atenţie în contextul istoric şi filmic al epocii.
Organizator al mai multor cinecluburi de film în ultimii aproape 30 de ani în Timişoara, Marian Sorin Rădulescu este cel care m-a făcut să descopăr şi să apreciez importanţa unor filme ca „Meandre” şi „O sută de lei”, prin anii 2005-2007, când eram student la Universitatea de Vest.
