Pe urmele lui Romain Gary
https://www.ziarulmetropolis.ro/pe-urmele-lui-romain-gary/

Douăsprezece episoade din viaţa scriitorului Romain Gary, surprinse de François-Henri Désérable în romanul-tribut „Un anume domn Piekielny” (Editura Humanitas Fiction).

Un articol de Alina Vîlcan|22 februarie 2019

În romanul Un anume domn Piekielny, tânărul scriitor francez François-Henri Désérable (născut în 1987) îi aduce un fermecător omagiu lui Romain Gary.

Domnul Piekielny este evreul bătrân despre care Gary povestește în Promisiunea zorilor cum, locuind în același imobil din Wilno (Vilnius), l-a rugat pe copilul Roman Kacew ca, atunci când va ajunge un scriitor și un diplomat important, așa cum proclama mama sa, Mina Kacew, să le spună tuturor că pe strada Wielka Pohulanka din Wilno, la numărul 16, era un anume domn Piekielny. Se întâmpla înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și înainte ca evreii din oraș să moară în mâinile naziștilor. Ce s-a petrecut cu acest domn Piekielny, să fi existat el cu adevărat sau să fi fost doar una dintre multele invenții la care Gary recurgea nu doar pentru creațiile de ficțiune, ci și pentru propria autobiografie? Și dacă a existat, să fi sfârșit într-un lagăr nazist? Într-o manieră care aduce cu o investigație jurnalistică, François-Henri Désérable pornește spre Vilnius în căutarea lui Piekielny. În scurt timp, însă, bătrânul evreu se transformă mai degrabă într-un pretext pentru rememorarea crimelor naziste, dar mai ales pentru o incursiune în fascinanta viață a lui Romain Gary, născut Roman Kacew, fiu al Minei Kacew. Redăm mai jos o selecție de fragmente.

Nisa

Stelele de pe cerul din Wilno străluceau la fel ca la Nisa – dar la Nisa, ele străluceau deasupra mării. Familia Kacew, mamă și fiu, a ajuns aici, via Varșovia, în vara lui 1928. Mama devine aici administratora hotelului-pensiune Mermonts, o modestă pensiune de familie cu vreo douăzeci de camere, dintre care una – mai mare și mai frumoasă decât celelalte, era rezervată fiului, care începe să scrie.

Ajunseseră la Nisa pentru că trebuiseră să părăsească Wilno. După ce se vânduseră destul de prost, pălăriile făcute de mama lui începuseră să se vândă mai bine, apoi din nou mai prost, apoi Roman se îmbolnăvise și trebuise să fie îngrijit, grăbind ruina mamei lui și punându-i din nou pe drumuri, la Varșovia, unde Mina avea rude, apoi la Nisa, unde n-avea rude, dar era în Franța și acolo, se gândea ea, Romușka al ei își va împlini destinul pe care i-l hărăzise. Trebuiseră, așadar, să părăsească pentru totdeauna apartamentul de la numărul 16, de pe strada Wielka Pohulanka.

La Nisa, Romain crește, își dă bac-ul, continuă să scrie, mai întâi în Aix, apoi la Paris, unde se înscrie la drept – lucrul pe care-l facem, cel mai adesea, când la optsprezece ani, nu știm ce vrem să facem în viață.

Pentru Mina, Literele nu erau suficiente: voia ca Romușka al ei să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai vremii sale, dar mai voia, în plus, ca el să ajungă nici mai mult, nici mai puțin decât ambasador. De unde dreptul.

Nu se cunosc decât câteva fotografii ale lui Roman Kacew copil: într-una din ele, are doisprezece ani, deși pare de șaisprezece, tocmai s-a mutat cu mama lui la Varșovia, și e frumos precum Tadzio al lui Aschenbach; în alta, are trei ani, o tunsoare castron și obraji rotunzi, mâini mici și grăsuțe, și precum Rimbaud la orice vârstă, face grimase.

Premiul Goncourt

Se întâmpla pe 3 decembrie 1956, într-o zi de luni. În ziua aceea, e ora opt la La Paz și ora unu la Paris. La restaurantul Drouant, pe rue Gaillon, Premiul Goncourt e decernat „domnului Romain Gary, pentru romanul său Les Racines du ciel”.

După ce s-a terminat războiul, Gary și-a continuat viața la modul pacifist: este diplomat, ceea ce înseamnă că scrie rapoarte pe care nu le citește nimeni, dar care îi aduc niște bani. A putut fi văzut în post la Sofia, unde „Armata Roșie era peste tot”, la Paris, unde ea nu era nicăieri, la Londra, cu moralul scăzut, și la Berna, unde lucrurile nu mergeau mai bine („un blanc de optsprezece luni: îmi amintesc vag un orologiu cu mici figurine care băteau ora exactă”). A putut fi văzut de asemenea în metropole cu clădiri imense de sticlă și oțel, la New York și Los Angeles, și iată-l acum mai la sud, însărcinat cu afaceri la La Paz, unde îi ține locul, timp de trei luni, ambasadorului Franței.

Romain Gary, la Sofia, alături de Lesley Blanch, prima sa soție

Dar el e mai ales scriitor – scrie romane care sunt citite, mult mai mult decât rapoartele de diplomat, dar care îi aduc mai puțini bani decât cele din urmă.

Când Gary se întoarce, în cele din urmă, de la La Paz, la sfârșitul lui decembrie, e sărbătorit la Paris. Se oprește la hotelul Pont Royal, foarte aproape de editura Gallimard. E recunoscut pe stradă, la Lipp chelnerii îi spun Domnul Goncourt, are tot Parisul, aproape tot Parisul la picioarele lui încălțate cu pantofi Weston perfect lustruiți, și cum asta, pe legea mea, nu-i displace deloc, își spune de ce n-ar invita toată lumea asta distinsă la o cină? Tot Parisul descinde atunci la Jean de Lipkowski, pe bulevardul Saint-Germain.

Gary la Casa Albă

E o seară de iulie 1963 la Casa Albă, invitații servesc wedding cake, în Pennsylvania Avenue, Washington, D.C. În jurul mesei trebuiau să fie șase persoane: John Fitzgerald Kennedy, numit și Mr. President, soția lui, Jacqueline, căreia i se spune Jackie, autorul discursurilor sale, Richard Goodwin, zis Dick, însoțit de soția lui, Sandra, numită și Sandy, Roman Kacew, cunoscut ca Romain Gary, și Jean Seberg – dar unde sunt ultimii doi?

Romain Gary și Jean Seberg, a doua sa soție

În ajunul evenimentului, scriitorul și vedeta hollywoodiană au fost preveniți că bărbatul cel mai puternic al celei mai puternice țări din lume îi va aștepta la el în seara următoare, la ora 20.00 fix. Să nu întârziați, au fost puși în gardă, punctualitatea este politețea regilor, iar președintele Statelor Unite este, în felul lui, un astfel de rege. Nici o grijă, a răspuns Gary, vom veni chiar mai devreme (…). La 20.30, singura lor scuză e să fi murit. Nicio șansă, sunt încă în viață și, într-un final, și ajung, puțin jenați, dar, în fine, ambuteiajele, știți…

Al doilea Premiu Goncourt

Iată-vă în față la Jardin du Luxembourg. E toamnă. La chioșc, cereți câteva ziare, printre care Le Monde. (…) Pe prima pagină a ziarului (…): „Goncourt: Émile Ajar, în ciuda misterului din jurul său”.

Pentru dumneavoastră, nu e niciun mister la mijloc. Tocmai ce ați intrat în Panteonul Literelor, ați dus de nas o întreagă Franță, ați luat în derâdere critica, jos pălăria, sunteți un mare artist, ah, pentru numele lui Dumnezeu, dacă v-ar fi văzut mama dumneavoastră! Iar acum, ce e de făcut? Premiul Goncourt l-ați obținut deja, or nu se poate – asta e regula – să-l câștigi decât o singură dată. Ar trebui oare să treceți la mărturisiri? Să vă asumați public paternitatea operei lui Ajar? Sau să aruncați pur și simplu grenada Pavlowitch? Paul Pavlowitch, vărul dumneavoastră mai mic. Treizeci și trei de ani și tot atâtea joburi mărunte lăsate în urmă.

Paul, care spune nu, mulțumesc Premiului Goncourt, dar Goncourt-ul, îi răspunde, printr-un text în presă, președintele academiei cu același nume, „nu poate fi nici acceptat, nici refuzat, nici mai mult decât nașterea ori moartea”.

Lunile trec, apoi anii, iată-vă în ianuarie 1980, continuând să vă jucați cu acest dublu-Eu, care vă amuză din ce în ce mai puțin, care la început v-a tracasat, apoi v-a neliniștit, și care acum vă chinuie de-a dreptul: dacă vi s-ar descoperi secretul? Ce părere ar avea editorul dumneavoastră? Și ce-ar spune camarazii din Eliberare? Dar jurații Goncourt-ului? Nu se va spune oare că toate acestea sunt o poveste născocită de doi evrei veniți să pună mâna pe potul cel mare? Și fiscul? Nu riscați oare o rectificare fiscală? Și mai e și Paul, redus încetul cu încetul la statutul de simplu figurant, nici pe el povestea asta nu pare să-l mai amuze.

Gary, despre mama sa, Mina, într-o emisiune TV

A devenit excepțională (…), fiindcă Promisiunea zorilor a scos-o din uitarea în care cad toate mamele. Există un număr extraordinar de mame extraordinare care se pierd în uitare, pentru că fiii lor n-au putut să scrie Promisiunea zorilor, asta-i tot.

Noaptea timpurilor e plină de mame admirabile, necunoscute, ignorate, care habar nu au de măreția lor, cum a fost cazul mamei mele. E adevărat că ea era ieșită din comun prin panaș, prin culoare, prin temperamentul ei flamboaiant, dar nu și prin iubirea față de fiul ei. Doar că făcea parte din plutonul de elită, asta-i tot. Mamele, cum știți bine, nu sunt niciodată bine plătite. A mea, cel puțin, a avut dreptul la o carte.

Sfârșitul

S-a speculat mult în legătură cu motivele gestului său. De ce îți tragi un glonț în cap atunci când te numești Romain Gary? S-a spus că îl apăsa povara grijii față de ceilalți; că nefericirile lumii îl copleșeau mai mult decât propriile lui nefericiri; că purta în el, de multă vreme, soarele negru, nervalian al melancoliei; că dublul Eu Gary-Ajar îl consumase; că exista La Vie devant soi, desigur, dar exista și moartea în urmă, în ambuscadă (…); s-a spus că toska, acea stare de spleen mai puternică, mai specific slavă, îl doborâse în cele din urmă. Și apoi s-a pretins că îi era frică să îmbătrânească (…). El însuși a spus, în ultima lui scrisoare, că gestul său nu are „nimic de-a face cu Jean Seberg” (n.r.: actrița a murit în 1979, la 40 de ani; se presupune că s-a sinucis. Gary a murit în 1980, la 66 de ani, împușcându-se) , că „s-a distrat mult”, că „s-a exprimat, în fine, pe de-a-ntregul” – dar oare asta e posibil? Ne putem pierde în presupuneri.

Călătorim mult de-a lungul unei vieți. În orice caz, Romain Gary a călătorit mult. Călătorești și mai mult după moarte – cel puțin dacă ești Romain Gary. Ești purtat de pe rue du Bac până la curtea de la Invalides, într-un sicriu de lemn, având deasupra drapelul tricolor, apoi la biserica Sain-Louis, unde se cântă în polonă înaintea discursurilor funebre, a imnului La Marseillaise și a bătăilor de tobă. După care direcția este cimitirul Père-Lachaise, unde ți se oferă două soluții: cavoul, deasupra căruia, odată închis, se vor pune flori; sau crematoriul, pe care l-ai preferat cavoului. În fine, ne vine să credem că totul s-a terminat, dar nu, mai trebuie luat trenul, apoi mașina, apoi vaporul, și ajuns în largul apei, unde, în golful de la Roquebrune, își e răspândită cenușa, și gata.

Iată, deci, la ce ți se reduce viața, viața unui om căruia ea i-a făcut, la început, o promisiune pe care nu și-o ține niciodată, un om care a fost, rând pe rând, aviator, diplomat, scriitor, făcut cavaler, un om care a fost lăudat, dar și disprețuit, plin de extraordinare secrete dublate de bucurii, de angoase și de dureri: o grămăjoară de cenușă aruncată în bătaia valurilor și a vântului, un strop de cenușiu în ceva mai mult albastru.

Dar rămân paginile sale…

Se întâmpla pe 3 decembrie 1956, într-o zi de luni. În ziua agceea, e ora opt la La Paz și ora unu la Paris. La restaurantul Drouant, pe rue Gaillon, Premiul Goncourt e decernat „domnului Romain Gary, pentru romanul său Les Racines du ciel”.

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.