Duminică, 8 februarie, în cadrul programului Conferinţele Teatrului Naţional, criticul de artă Adina Nanu a susţinut „Pledoarie pentru pălărie”- o conferinţă despre funcţia şi rostul pălăriei, de-a lungul epocilor.
Un articol de Monica Andrei|11 februarie 2015
Până să apară fotografia, pictorii au fost cei care au pătruns în vechile case boiereşti româneşti invitaţi pentru a face portrete contra unei sume de bani, pictau cu sentimentul comedia lumii de atunci și lumea comediei – a saloanelor, a moravurilor și modei, a vieții mondene din Bucureşti, cu balurile, serbările, cursele de cai. Acuarelele sau gravurile lor sunt cele mai importante documente sociale din epocă, care ne-au rămas. Astfel, arta portretului se dezvoltă în țara noastră, din nevoia pictorului de a supraviețui.
Spectacolul din viaţa şi din casa aristocratului se transformă în instantanee de gros-plan, cu subiecte din culisele unde istoria scrie şi rescrie secrete de familie. Locuinţa exprima un mod de viaţă, un fel de a fi al cuplului, un nivel de evoluţie pe scara socială şi financiară, după blazonul de la poartă viu colorat, pălăria şi costumul purtat.
La răscruce de drumuri și epoci, criticul și istoricul de artă Adina Nanu, profesor de istoria artei de peste 50 de ani, s-a documentat, a adunat poze, a vizitat colecţiile ascunse de prin muzee, a privit albumele de artă din biblioteci şi a scris peste 30 de volume despre istoria artei şi o istorie a costumului universal. Între timp, a adus publicului 15 expoziţii diferite.
În prezent, administrează Muzeul Costumului care nu este deschis pentru public ci doar la cerere. Acolo, are o colecţie de câteva sute de costume de epocă, obiecte care au aparținut familiei sale sau prietenilor donatori – de la rochii de zi și de seară, accesorii, obiecte decorative sau de mobilier din budoarul doamnelor din la Belle Époque, din perioada interbelică și până la pălăriile şi costumele din zilele noastre.
„Colecția s-a format de la sine, ca urmare a interesului şi respectului meu pentru obiectele lucrate cu talent şi pricepere pe care le-am găsit în casă şi le-am păstrat, nu le-am aruncat, cum face tineretul de azi”, mărturiseşte doamna Adina Nanu. „La început ne-am jucat cu pălăriile şi hainele bunicilor, împreună cu părinţii, apoi cu copiii mei, apoi le-am folosit ca material didactic pentru cursurile de istoria artei şi arta costumului pe care le-am susţinut.
Rudele şi prietenii au găsit şi ei prin dulapuri pălării şi rochii demodate, fracuri sau smokinguri care nu mai foloseau la nimic, dar ocupau loc şi ni le-au dăruit. Eu am cumpărat doar manechinele şi câteva piese disparate, verigi care lipseau din lanţul unor demonstraţii. Şi azi, prietenii prietenilor vin să completeze expunerea cu amintiri preţioase.
,,Mie îmi revine plăcerea de a studia fiecare pălărie sau guleraş pentru a-i afla originea, stilul şi moda din care fac parte şi a le găsi locul în expunere pentru ca să se potrivească în compoziţia de ansamblu a încăperii, care trebuie să reconstituie atmosfera şi parfumul fiecărei epoci.
Printre altele, am plasat ici şi acolo sticluţe de parfum, de la paciuliile secolului al XIX-lea, la Chanel 5 a lui Coco Chanel şi mai departe. Din pricina acestor continue schimbări, nici una din cele 15 expoziţii pe care le-am organizat până acum nu a semănat cu celelalte, de la prima din Muzeul Colecţiilor din 1997, la următoarele de la Muzeul Naţional de Artă, Muzeul de Istorie, Palatul Cotroceni, Peleş sau Muzeul Costumului de la Veneţia”.
Abel Hermant (1861 – 1950), scriitorul care a ironizat fenomenul de “Belle Époque”, îşi începe prelegerea despre saloanele pariziene, prin 1936, cu o întrebare despre cum era bine ca un bărbat să se intre în salon, cu pălărie şi baston, cu pălărie şi fără baston, ori fără amândouă?
Pălăria, bastonul, mănuşile, redingota şi cilindrul alcătuiau vestimentaţia domnilor ce păşeau în saloanele din vestita “Belle Époque” în Franţa, dar şi în România. Triumfa vechea galanterie franceză, şi se punea întrebarea dacă este bine să se prezinte în salon, în faţa unei femei dezarmate cu bastonul în mână şi pălăria pe cap. Nu ştim dacă ironia a afectat atunci pe cineva, însă scriitorul nu uită să precizeze că etimologia cuvântului “epocă” se află în verbul grecesc “a se opri”, îndemn discret spre a se schimba ceva în moda vremii şi moravurile ei.
Pălăria face parte din îmbrăcămintea capului, are o funcţie practică, o comunicare socială şi ne arată imaginea purtătorului, pentru că tot Adina Nanu spunea, că “nu haina îl face pe om, ci imaginea lui!” Aceasta este dată de modul cum îşi asortează costumul cu pălăria.
O oră și jumătate am călătorit în timp prin epoci demult apuse, şi am ascultat vrăjită o pledoarie despre: căciulă, scufă, bască cu bor sau fără, basca cu sau fără cozoroc, turbanul, coroana regală, coiful, bereta, cascheta, canotierul, scufiţa, clopul şi pălăriile (tricornul, bicornul, jobenul, pălăria clasică, melonul).
În trecut, veşmintele din mătăsuri grele, catifele bogate, voaluri delicate cu blănuri scumpe au ascuns trupul, iar atenţia privitorului era îndreptată spre capul celuilalt indiferent că era femeie, bărbat, copil prin modul de a folosi îmbrăcamintea capului.
La finalul conferinţei, Adina Nanu ne-a împărtăşit o mare tristeţe – faptul că astăzi, în România femeia poartă rar pălărie. E adevărat că după ce au venit comuniştii la putere, au înlocuit pălăria doamnei cu basmaua, transformând-o în „stafie comunistă”. Poate că este unul dintre motivele pentru care femeia nu ştie de ce ar trebui să o poarte, când şi cum s-o asorteze.
Totuşi, la Curtea Angliei pălăria nu a apus. Lady Diana a uimit lumea cu rochiile şi pălăriile ei. Kate Middelton îi calcă pe urme. Despre Regina Angliei nu mai este nevoie să amintesc cum se prezintă în public – cu un costum nou, perfect asortat cu o pălărie.
Între 8 și 22 februarie, la Teatrul Național „I. L. Caragiale”, în foaierul Sălii Atelier, aveți ocazia să descoperiți spectaculoasa colecție de costume și pălării a Adinei Nanu. Expoziția este o pledoarie pentru stil și frumos și promovează rafinamentul estetic, bunul gust și eleganța vremurilor apuse.
