Jacques Săndulescu, un necunoscut în România, un erou în SUA, unde cartea lui se studiază adesea la şcoală, drept una dintre cele mai cutremurătoare mărturii din lagărul comunist, a reuşit să evadeze din lagăr şi să cucerească lumea.
Un articol de Monica Andronescu|2 august 2016
„Am fost arestat în Brașov, în drum spre școală. De-abia începuse să se lumineze, iar străzile reci, de un cenușiu închis, erau aproape pustii. La un colț, lângă terenul școlii, am văzut mai mulți soldaţi ruși înarmați și un traducător român, civil, împingând pe cineva într-un camion al poliției. (…) M-a apucat de braț, iar soldații l-au ajutat să mă împingă înspre camion. M-am smuls din mâinile lor și am sărit singur în el. Înăuntru era întuneric beznă, dar am simțit cum mai mulți ochi mă priveau.“
Așa s-a sfârșit copilăria de aur a unui adolescent român și așa a început povestea de coșmar a lui Jacques Săndulescu, unul dintre acei români cu un destin demn de un film hollywoodian care, de altfel, urmează să se facă, pe baza unul scenariu pornind de la volumul autobiografic „Donbas. Povestea adevărată a unui evadat din Uniunea Sovietică“, tradus în premieră în România și publicat de Editura Nemira, la șase ani de la moartea autorului.
Cine a fost, de fapt, acest autor care-și povestește, cu simplitate și franchețe, o viață de coșmar, transformată în poveste de succes?
Erou al propriei vieți, dar și al istoriei secolului XX, rămas anonim până recent pentru România, țara pe care a părăsit-o, licean fiind, când a ajuns în lagărul din Donbas, în estul Ucrainei, Jacques Săndulescu este în primul rând protagonistul unei biografii ce merită cunoscută cu asupra de măsură. Iar amintirile lui, publicate acum, la câțiva ani de la apariția cărții în America, sunt calea cea mai directă.
Se poate spune că, în ziua în care începe rememorarea din carte, Jacques Săndulescu și-a pierdut copilăria, normalitatea, viața adevărată. Pfaff Hermann, căci acesta era numele său adevărat, s-a născut pe 21 februarie 1928 într-o familie de sași din Râșnov și a fost arestat la șaisprezece ani în Brașov, de unde a fost deportat în legărul de muncă forțată de la Donbas, infernul care îl va bântui până la sfârșitul vieții, infernul pe care-l va povesti peste zeci de ani în volumul omonim, așternut pe hârtie în mai puțin de o lună.
După aproape trei ani de tortură, experiența Donbas avea să-i împartă viața în două. Dar, din fericire, torturii i s-a pus punct printr-un act de curaj, ca în basme și ca în filme: o evadare.
Povestit în volumul scris în 1968, momentul care i-a salvat și i-a schimbat viața, care a stat permanent sub semnul aventurii, sună astfel: „În spatele gării era un triaj uriaş, unde erau manevrate trenurile. Am văzut un tren încărcat cu cărbuni. Erau destul de puţini ruşi prin preajmă și erau ocupaţi să mute un tren pe altă şină. Repede m-am căţărat pe vagonul cu cărbuni, care era deschis. Încă se ridica aburul din cărbuni. Probabil că nu părăsiseră măruntaiele minei cu mai mult de douăzeci şi patru de ore în urmă. Am găsit un loc unde cărbunele era mărunţit şi am început să-mi sap o groapă în el, aşa încât să fiu cumva ferit de vânt. Trenul a dat înapoi un timp, apoi s-a oprit cam o jumătate de oră. Până la urmă a pornit. Am văzut după stele că mergeam spre vest. M-am ghemuit în pufoaică cât am putut de comod şi am început să picotesc, ascultând zgomotul roţii de sub mine, zgomot pe care îl făcea când lovea punctul în care se uneau şinele. Trenul mări viteza şi ţăcăniturile deveniră mai dese. Cu fiecare roată care lovea o îmbinare, eram cu lungimea unei şine mai departe de Mina 28 şi de spital. Acesta era singurul mod de a evada din Donbas. Așa hotărâsem chiar de acum un an. Problema cea mai mare era că nu aveam nici măcar o pâine cu mine. Când trenul se va opri pentru apă, va trebui să găsesc cumva un mod de a face rost de mâncare. Oricum, voiam să fiu în afara Donbasului cel puţin cu o zi, după care voi încerca. Mi-am imaginat că nu mai sunt alte lagăre de prizonieri în zonă în vremea aceea. Și, de fapt, nimeni nu s-ar gândi că un prizonier ar încerca să evadeze pe timp de iarnă. O să găsesc o modalitate de a face rost de hrană, trebuia – acum nu mai era drum de întoarcere. Piciorul drept mă durea mai puțin, iar la stângul – practic durerea dispăruse. Mi-am permis un lux extraordinar – m-am gândit la mama.“
Ce urmează ține, desigur, tot de poveste și de calitățile excepționale ale eroului. Acesta avea să fie, pe rând și uneori în același timp, comerciant pe piața neagră în taberele din Germania după război, muncitor la construcția căilor ferate din Ontario, Canada, unde a emigrat în 1949 și a debutat în artele marțiale în scurt timp, dar și boxer profesionist la categoria grea, cunoscut sub numele Jack Hermann, interpret al bazei americane din Metz, Franța, student la Litere și Filosofie la Sorbona, translator Națiunile Unite la Revoluția Ungară din 1956, salvamar și chelner în Greenwich Village, unde s-a îndrăgostit de jazz și de karate, proprietar a două cafenele și un bar de jazz, actor în filme ca „The Owl and the Pussycat“, „Russian Roulette“, „Trading Places“, „Moscow on the Hudson“.
Una dintre numeroasele personaje cu care s-a întâlnit eroul în destinul lui eroic a fost Masutatsu Oyama, celebrul fondator al școlii de karate Kyokushin. Pe acesta l-a ajutat să-și popularizeze arta în Statele Unite, printre altele organizându-i o demonstrație de succes în Madison Square. După moartea maestrului Masutsatsu Oyama, survenită în 1994, românul evadat din lagărul de la Donbas a rămas ultimul reprezentat din vechea gardă, supranumit „ultimul Titan“.
Stins din viață la 82 de ani, pe 19 noiembrie 2010, la locuința sa din Chapel Hill, Carolina de Nord, SUA, Jacques Săndulescu, un necunoscut în România, un erou în SUA, unde cartea lui se studiază adesea la școală, drept una dintre cele mai cutremurătoare mărturii din lagărul comunist, este un nume ce merită descoperit, reprezentând o secvență edificatoare din istoria atroce a unui secol și o exemplificare cât se poate de concretă a expresiei „viața bate filmul“.
