Povestea femeilor-soldat care l-au înfruntat pe Mussolini
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-femeilor-soldat-care-l-au-infruntat-pe-mussolini/

În Etiopia anului 1935, Hirut lucrează ca servitoare în căminul unui ofiţer din armata împăratului. Iar când armatele lui Mussolini se apropie şi bărbaţii trebuie să se mobilizeze, Hirut şi celelalte femei îşi doresc să facă mai mult pentru cauza războiului decât să aibă grijă de răniţi şi să îngroape morţii.

Un articol de Ziarul Metropolis|9 septembrie 2021

Romanul Umbra regelui de Maaza Mengiste este una dintre cele mai atrăgătoare noutăți pe care Editura Nemira ni le propune în această toamnă. Nominalizat la Booker Prize 2020 și desemnat cartea anului de cinci publicații de top – The New York TimesGuardianElleTimeSpectator –, acest roman din care vă invităm să parcurgeți un fragment în avanpremieră se oprește asupra unui capitol aparte din istoria Africii.

Umbra regelui, de Maaza Mengiste (fragment)

Ettore se uită lung, în sus, la trupul spânzurat, în timp ce oamenii ceilalți continuă să chefuiască până spre dimineața următoare în jurul vetrei, de data aceasta în prezența colonelului Fucelli. Ettore fixează lentilele spre capul și spre pieptul acelui trup, sperând să capteze pragul acela subțire dintre viața sfidătoare și acceptarea morții. Chipul umflat al prizonierului e destins. Gâtul se încordează într-un unghi nefiresc. Sângele din rănile proaspete de pe piept s-a uscat. Picioarele lui goale se depărtează, zvâcnind ușor în curbura fără fund a pământului. Pare că țâșnește în bătaia vântului, într-o spirală, spre cer. Nu e nimic feroce în înfățișarea lui, totuși,

Ettore îngenunchează și mai face o fotografie, cu inima bubuindu-i în piept atât de tare, încât nu aude ce le strigă Fucelli oamenilor, peste zarva melodiilor cântate la chitară și la muzicuță. Nu departe, se aude un huruit din ce în ce mai puternic. Un camion. Muzica din tabără se oprește. Ettore se ridică în picioare, stă o clipă să asculte, apoi se întoarce în fugă în tabără și-i vede pe toți holbându-se la un camion Fiat care huruie pe drumul agățat de povârnișul muntelui. Se mișcă într-un ritm molcom, aproape agale, o intruziune ciudată care străpunge haosul amețitor. Fucelli își croiește drum prin mulțimea de gură-cască, să stea în față. Aruncă iute o privire peste umăr, cu ochii strălucind și chipul luminat de un zâmbet larg. Se apropie de Fiat și salută. Pe locurile din față, sunt doi oameni. Camionista îi întoarce salutul de pe scaunul șoferului, cu un braț ars de soare sprijinit de geamul lateral deschis.

Șoferul parchează aproape de soldati. Pe locul pasagerului, stă o băștinașă. Își îndreaptă privirile spre copacul din depărtare și se uită atent la prizonierul spânzurat. I se vede expresia disperată, chiar și prin geamul translucid.

— Fifi, ai întârziat, zice Fucelli. Se duce și deschide portiera dinspre pasager.

Toți bărbații se apleacă spre Fifi, în timp ce aceasta întinde un picior lung, apoi pe celălalt și atinge pământul. Se sprijină grațios de brațul lui Fucelli și iese din cabină cu tocurile ei negre, de piele. Îl sărută de trei ori pe obraz, după obiceiul locului, dar nu face nicio plecăciune în fața lui, așa cum văzuse Ettore că fac localnicii.

Chipul ei simetric, cu trăsături accentuate cu grijă de cărbune și ruj, pare să-l măsoare din cap până-n picioare, o evaluare așa, ca pentru sine, care se transformă într-un zâmbet discret și o mișcare a capului. Apoi, ochii trec repede dincolo de colonel, dincolo de oamenii care se holbează, și se opresc iar asupra cadavrului. E inteligentă, vigilentă. Chiar de la distanță, Ettore își dă seama de frumusețea ei uluitoare.

— Ai slăbit, Carlo, zice ea cu un glas firesc, melodios. A fost o ambuscadă la Azezo, adaugă ea, de-aia am venit ceva mai târziu.

Fucelli surâde.

— Ai să mă hrănești tu și-am să mă mai îngraș, nu-i așa?

Îi pune mâna pe braț și închide portiera. Se oprește lângă camion ca să le dea oamenilor prilejul să se uite la ei. Croiala rochiei o pune în valoare, îi îmbrățișează talia, se mulează pe șolduri și îi flutură ușor peste picioare. E impecabilă, elegantă, rochia unei femei conștiente de propria frumusețe, dar care nu lasă să se vadă mai mult decât vrea ea. E de un roșu bogat, intens, vibrant fără a fi țipător. E scumpă, poate croită special pentru ea, iar decolteul în V dezvăluie una dintre acele cruci mari de aur, purtate de băștinași, pe care niciun soldat italian nu și-o va permite vreodată.

— Madonna.

Glasul răsună de undeva, din grup. Până acum, s-au holbat într-o venerație mută. Fucelli se împăunează cu ea prin poiană, galant și mândru. O conduce spre cortul lui, departe de copac, iar ea ține pasul cu ușurință. Mâna ei cu unghii bine îngrijite se înfășoară pe brațul lui posesiv și nonșalant. Soarele dimineții se odihnește cald pe chipul ei, mângâindu-i pomeții povârniți și bărbia ascuțită. Ochii ei sunt mari, atât de luminoși, încât pare că e gata-gata să plângă. Cu rochia roșie, așa cum se uită ea galeș la ei, pare prea vie ca să se afle într-un asemenea loc, pare prea mult pentru orice pe lumea asta. E cea mai frumoasă femeie pe care Ettore a văzut-o vreodată.

— Soldato, una foto, zice Fucelli, făcându-i semn să se apropie. Zâmbește cu gura până la urechi.

Stau cu spatele aproape în dreptul copacului, când îl cheamă Fucelli, dar cei doi nu par să bage de seamă. Ettore va trebui să schimbe unghiul, ca să evite picioarele care vor părea că se bălăbănesc chiar pe deasupra celor doi.

Fifi se lasă seducător pe umărul lui Fucelli, gura i se arcuiește, fără să-și dezvăluie dinții. Colonelul stă țeapăn, brațul lui îndoit seamănă cu un pervaz pentru mâna ei subțire. Ettore își ajustează luminozitatea și fixează obiectivul, dar, chiar și așa, își dă seama că ea e prea strălucitoare pentru o simplă fotografie. E mai potrivită pentru o pictură în ulei, pe o pânză imensă.

— Fiți gata la trei, zice Ettore. Numără cu glas tare și, chiar când e pe punctul să apese pe butonul de diafragmă, Fucelli își schimbă zâmbetul într-o expresie severă, mijind ochii. După ce Ettore își termină treaba, își ridică privirea și vede o ușoară încruntare pe chipul lui Fifi. Acum e serioasă, chiar furioasă.

— Ce se-ntâmplă? întreabă ea. Cine-i ăsta? Se uită la Ibrahim și la ceilalți ascari, apoi iar la Fucelli. După care se întoarce spre prizonier. Mâna parcă îi zboară de la piept la frunte.

Fucelli își lasă capul într-o parte.

— Ai venit singură?

Se uită lung unul la altul. E o provocare, își zice Ettore, un test din partea lui Fucelli, poate. Fifi coboară privirea și își netezește poalele rochiei. Își recapătă calmul cu greutate.

— Menajera mea e în camion, zice ea. Face semn cu mâna și camionista se duce în spate, s-o lase pe femeie să coboare.

Menajera lui Fifi e exact opusul ei. E grăsană, cu un căpșor rotund, înfășurat într-o eșarfă. Coboară cu greutate din camion, apoi se întoarce și, la vederea copacului, face un salt îndărăt. Se clatină de pe un picior pe altul și poalele rochiei lungi îi flutură în jurul siluetei generoase. Scapă din mână un rucsac de pânză groasă.

Dă din cap, dar nu-și poate lua ochii de la cadavru.

— De unde e? Fucelli se uită de sus, suspicios, la femeie.

— Am găsit-o de curând, la piață. Fifi se apropie de ea, îi înmânează rucsacul și o ia de braț. Îi cuprinde bărbia cu palmele, ca să-i distragă atenția de la copac. Gestul ei e blând, afectuos. E o bucătăreasă excelentă, adaugă Fifi, în timp ce o aduce pe femeie la Fucelli. Dacă vrei să stau cu tine, n-am să-ți mănânc pastele alea zi de zi.

Fifi vorbește italiana perfect, literar, cu o vagă nuanță de accent african. Se exprimă cu o fluență uimitoare. Servitoarea se uită lung la Fucelli, dar nu se poate abține să-și mute privirea înapoi, la copac.

— Spune-i să se uite la el cât vrea, zice Fucelli încetișor. În cazul în care-i vin idei, spune-i ce le fac eu spionilor.

— Nu e decât o țărancă, o fostă sclavă, zice Fifi.

— Ăștia-i antrenează pe toți, indiferent ce sunt, zice Fucelli. Țărani, sclavi, fermieri, nobili, curve. Zâmbește cu cruzime. Ți-am aranjat cortul. N-o să stea cu tine, am să fac rost de altul pentru ea.

Apoi se îndreaptă amândoi spre cortul colonelului, cu servitoarea urmându-i la mai mulți pași în spate, întorcând din când în când capul ca să se uite lung la cadavru, apoi, la ascari.

Se iscă un vânt ușor, antrenând nori de praf în jurul picioarelor lui Ettore. Aerul e cuprins de un fior rece. E doar o chestiune de ore până la ivirea nopții, iar etiopienii au șansa să se răzbune.

MAAZA MENGISTE s-a născut la Addis Abeba, Etiopia, în 1974, dar a părăsit țara împreună cu familia ei când avea 4 ani. Și-a petrecut restul copilăriei în Nigeria și Statele Unite, apoi a studiat în Italia, ca Fulbright Scholar, și la New York University. A publicat masiv, în special pe tema imigrației și a Revoluției din Etiopia, în The New YorkerThe New York TimesGrantaLettre Internationale. Romanul ei de debut, Beneath the Lion’s Gaze (2010), a fost menționat printre cele mai importante 10 cărți africane contemporane de către Guardian. Cel de-al doilea roman al său, Umbra regelui (The Shadow King, 2019), a fost nominalizat la Booker Prize și la Historical Writers’ Association Gold Crown Prize (2020). În prezent, Maaza Mengiste trăiește la New York și este profesoară de scriere creativă și traducere literară la Queens College.

Șoferul parchează aproape de soldati. Pe locul pasagerului, stă o băștinașă. Își îndreaptă privirile spre copacul din depărtare și se uită atent la prizonierul spânzurat. I se vede expresia disperată, chiar și prin geamul translucid.



02
/04
/21

Primăria Municipiului București (PMB) prin Biblioteca Metropolitană București (BMB) și Centrul pentru Seniori al Municipiului București (CSMB) va desfășura, începând cu 1 aprilie, un Concurs de creație literară adresat seniorilor bucureșteni, cu tema „Timpul”.

28
/03
/21

Luni, 29 martie, la ora 19.00, are loc lansarea online a volumului 2 al antologiei „Un secol de poezie română scrisă de femei (1945-1989), coordonate de Alina Purcaru și Paula Erizanu, cu fotografii de Lucia Lupu.

28
/03
/21

În anul 1955, când tânărul poet Pier Paolo Pasolini își publică primul roman, „Ragazzi di vita”, tradus și la noi acum de Gabriela Lungu, cu titlul „Băieții străzii” și publicat la Editura Litera, în Italia încă se simt puternic urmele războiului.

26
/03
/21

Un periplu prin universul spectaculos al scenei contemporane, cartea de față depășește, prin anvergura considerațiilor lui George Banu, frontierele spațiului artistic și devine, în sensurile sale profunde, o meditație necesară asupra condiției adesea neliniștitoare a prezentului.

26
/03
/21

Conferințele „Despre lumea în care trăim“, ediția a patra: Radu Paraschivescu despre iluziile și mecanismele deformării, Valentin Naumescu despre criza de încredere în democrația liberală, Ioana Pârvulescu despre librarii exemplari de ieri și de azi, Sorin Ioniță despre tranziția postcomunistă și ce ne desparte de o Românie normală.

22
/03
/21

UNATC „I.L. Caragiale” București are onoarea de organiza aniversarea uneia din cele mai importante personalități culturale și, totodată, un reper de atitudine morală și civică: scriitoarea Ana Blandiana.

21
/03
/21

„Jurnalul din anul Nobelului” al portughezului José Saramago, „Nopți albastre” de autoarea americană Joan Didion și zece „Povestiri bizare” semnate de scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk sunt cărțile pe care vi le recomandăm în aceste zile.