Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viaţă într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeţi fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit…
Un articol de Dana Ionescu|14 septembrie 2021
Lucrase până la ultima suflare, dar tot nu reușise să finalizeze o pictură destinată unui colecționar german. Lucrarea neterminată a creatorului convins că „mintea iubește necunoscutul, iubește imaginile cu sens necunoscut, din moment ce însuși sensul minții e necunoscut” a rămas pe șevaletul din casa artistului ani întregi, până în 1986, când a murit soția sa, Georgette Magritte.
În posteritate puterea de influență a artei lui i-a confirmat unicitatea. Ludicul, ironia, umorul negru, absurdul, dar și o anumită tandrețe fac parte din „marca înregistrată” Magritte, ale cărei forme le regăsim azi nu doar în muzee și colecții, ci și pe panouri publicitare, în decorațiuni de birou și în alte obiecte ale societății de consum. Astăzi, cinci „întâmplări” din traseul acestui creator care și-a găsit un fel al lui de a fi suprarealist și un loc important în arta cotemporană.
1
René Magritte n-a fost doar pictor și sculptor, ci și desenator. De-a lungul vieții a desenat, printre altele, ilustrații pentru volumele unora dintre prietenii săi, printre care Paul Éluard și Georges Bataille. Aceste lucrări sunt doar o altă ipostază, la fel de rafinată, a amprentei sale inconfundabile, cu reprezentări obsesive ale obiectelor care îi definesc universul – pipa, umbrela, fereastra, oglinda, chipul acoperit etc.
2
În tinerețe, artistul a făcut desen tehnic într-o fabrică de tapet, unde a învățat mult despre artă și a descoperit, de exemplu, cum te poți îndepărta de geometrie, dar păstrând geometria. Tot pe-atunci s-a jucat și cu creații ale artiștilor moderni. A făcut, se știe, falsuri după lucrări de Pablo Picasso și Marx Ernst, ba chiar a îndrăznit să încerce asta și cu Tițian. Arta de a copia i-a folosit mai târziu în viața cotidiană: a falsificat bancnote ca să poată supraviețui în Belgia ocupată de nemți.
René Magritte, „Amanții” (1921)
3
Tablourile lui, a căror cotă de piață a crescut treptat, au uneori o soartă la fel de ciudată ca lumea pe care te invită să ți-o imaginezi. E cunoscut, de exemplu, cazul nudului închipuind-o pe soția artistului. „Olympia”, așa se numește lucrarea, evaluată la peste 1 milioan de dolari, i-a sedus pe doi hoți, care au furat-o, în anul 2009, din casa memorială a lui Magritte, aflată în capitala Belgiei. Dar peste trei ani ea s-a întors cuminte, neatinsă, de unde dispăruse. Realitatea, știm, bate ficțiunea. Și realitatea e că hoții n-au reușit s-o vândă pe piața neagră tocmai din cauza notorității ei, așa că s-au gândit să… o pună la loc.
4
Nenumărate chipuri întoarse sau ascunse din tablourile pictate de artistul belgian care spunea „Suntem înconjurați de perdele. Percepem lumea doar printr-o perdea. Dar, în același timp, ca să poată fi recunoscut, un obiect trebuie să fie acoperit” și-ar avea originea adevărată, susțin unii critici de artă, într-un eveniment tragic din biografia pictorului. Chiar dacă Magritte și-a exprimat în repetate rânduri scepticismul față de psihanaliză, psihanaliza ar avea multe de spus, fără îndoială, despre acest episod. Suferind de o afecțiune psihică, după mai multe tentative, mama artistului s-a sinucis pe vremea când el era adolescent. Băiatul de paisprezece ani ar fi fost de față când cadavrul, cu chipul acoperit, a fost scos din râu. Dacă prezența tânărului la acel moment este incertă, urmele acestei sinucideri în viața interioară a lui Magritte sunt certe. Și pălăriile obsesive din imagistica artistului ar putea veni, spun adepții psihanalizei, tot din lumea mamei, care era modistă.
René Magritte, „Portretul lui Stephy Langui” (1961)
5
Și, pentru că „Aceasta nu este o pipă” a însemnat enorm pentru arta contemporană, belgienii s-au gândit să-i preia spiritul și să-l omagineze inedit pe René Magritte. Așa că, dacă mergeți la Bruxelles, o să puteți să vă plimbați pe „Aceasta nu este o stradă”. Dar ea e chiar o stradă care trimite la ironia și spiritul contradictoriu din arta unuia dintre cei mai cunoscuți belgieni din secolul XX.
