Dacă credeai că mai ştii câte ceva despre cinematografia mondială a momentului, o participare la Festivalul de la Rotterdam îţi dă peste cap cam toate cunoştinţele – un program cu sute de filme neconvenţionale, majoritatea realizate de regizori la început de drum, iar o bună parte dintre ele, forme hibrid de limbaj cinematografic.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 februarie 2020
Desfășurată între 22 ianuarie și 2 februarie în orașul recunoscut ca cel mai mare port de marfă din Europa, ediția a 49-a a Festivalului Internațional de Film de la Rotterdam (IFFR, după acronimul său în engleză) a fost una aparte.
Și asta pentru că a fost ultima ediție pentru directorul artistic Bero Beyer, un producător olandez care a ocupat această poziție timp de cinci ani și care va conduce de la 1 martie Fondul de Film din Olanda.
El este înlocuit de croata Vanja Kaludjercic, care a fost până recent director de achiziții la celebra platformă MUBI și care a mai lucrat cu diverse alte festivaluri, printre care Les Arcs European Film Festival, Sarajevo Film Festival și chiar IFFR, unde între 2016 și 2018 s-a ocupat de secțiunea de discuții și masterclass-uri. Prima sarcină dificilă a sa va fi pregătirea ediției aniversare, a 50-a, de anul viitor.
„Sunt nerăbdătoare să extind reputația de lungă durată a festivalului de deschizător de drumuri și de susținător al carierelor cineaștilor tineri și în ascensiune din întreaga lume”, spune noua directoare artistică.
IFFR, care are ca unul dintre piloni noțiunea că filmul este o formă de artă, nu un produs, este cunoscut tocmai ca platformă pentru regizorii la început de drum de peste tot din lume. Iar ediția din 2020 a arătat-o din plin.
Timp de 12 zile, festivalul a programat în selecția oficială peste 500 de fime de lungmetraj, de mediumetraj și de scurtmetraj, provenite din peste 50 de țări. La asta s-au adăugat expoziții, performance-uri și masterclass-uri, precum şi diferitele programe dedicate exclusiv oamenilor din industria cinematografică (cum ar fi piața de co-producție CineMart, unde „Somnambulii”, viitorul proiect de ficţiune al regizorului Radu Jude şi al producătoarei Ada Solomon, a şi obţinut un premiu, sau diverse forme de instruire în cadrul programului Rotterdam Lab).
Un program extrem de intimidant.
Chiar dacă urma să particip doar cinci zile la festival, între 25 și 29 ianuarie, acest lucru nu mi-a simplificat alegerile. Știam că nu pot bifa integral nici măcar una din numeroasele secțiuni sau subsecțiuni – fiecare din cele patru programe principale (Bright Future, Voices, Deep Focus și Perspectives) a avut aproximativ șase subprograme (fără a putea spune că am înțeles foarte clar identitatea tuturor).
Și pentru că doar cu câteva excepții (unii regizori consacrați sau unele filme aduse din alte festivaluri și despre care mai citisem sau pe care le mai văzusem), programul era o totală necunoscută, în bună măsură m-am lăsat purtat de instinct și de hazard printre zecile și zecile de proiecții dintr-o zi, desfășurate în cele 25-30 de săli.
Singurele două principii au fost dorința de a vedea foarte tare unele titluri despre care mai știam câte ceva sau în legătură cu care speram că mă vor surprinde plăcut și curiozitatea de a bifa măcar câte un film din cât mai multe secțiuni, tocmai pentru a-mi face o minimă idee despre conceptul artistic din spatele festivalului.
Cu o selecție atât de mare de filme de debut sau ale unor autori mai puțin sau deloc cunoscuți, riscurile de a da peste rateuri, peste simple experimente formaliste goale de conținut, nu e de neglijat. La fel de adevărat este și că posibilitatea de a descoperi, în premieră absolută, unele bijuterii ascunse de cinema neconvențional, ambițios, radical, oferă satisfacții cinefile extraordinare, mai ales atunci când graniţele între ficţiune şi documentar sunt şterse, spre bulversarea celui care priveşte.
Am avut parte de ambele experiențe.
Dincolo de un film sau altul, IFFR mi-a declanșat în primul rând două reflecții generale, strâns legate între ele.
Pe de o parte, este admirabil și de lăudat că, într-o lume a cinematografiei globale și a unui public consumator în care gusturile și oferta par să se niveleze tot mai mult, spre un mainstream uniformizat, un astfel de eveniment propune cu totul alte tipuri de filme și susține forme îndrăznețe ale limbajului cinematografic. Iar faptul că un astfel de festival de avangardă are loc într-un oraș atât de multicultural care a fost și se află în avangardă din punct de vedere economic, arhitectural sau civilizațional nu poate fi o întâmplare. Este o suprapunere firească.
Pe de altă parte, inevitabil apar și astfel de întrebări: Pentru cine se fac totuși aceste filme? Ajung ele și la un alt public decât cel din câteva festivaluri? Se lansează ele în cinematografe măcar în țările (co)producătoare? Nu cumva se fac mult prea mult filme, cu care nici măcar criticii care circulă intens nu mai reușesc să țină pasul, și se încurajează astfel o industrie cinematografică nesustenabilă, în contextul în care cineaștii de peste tot se plâng de insuficiența banilor, dar în același timp, paradoxal, apar tot mai multe nume noi?
Căutarea unor răspunsuri ar necesita o amplă analiză. Nu e locul aici.
Cert este că IFFR își continuă neclintit misiunea de a propune un alt fel de cinema. Și face asta chiar și atunci când programează titluri mai cunoscute, mai orientate către un public ceva mai larg (bineînţeles, cinefil) – sunt de fapt filme care se plasează la rândul lor la marginea cinema-ului de autor, fie prin îndrăznelile formale, fie prin subiecte.
Așa se face că nu am rezistat tentației de a vedea pe un ecran uriaș, cu un public format din sute și sute de spectatori, „Uncut Gems” (2019), noul film al cineaștilor americani independenți Josh și Benny Safdie, inclus în subsecţiunea Limelight a secţiunii Voices şi care între timp s-a lansat și pe Netflix. Fraţii Safdie transformă prin stilul lor inconfundabil subiectul încurcăturilor unui bijutier newyorkez (jucat de un Adam Sandler aproape de nerecunoscut) într-o experienţă hipnotică, într-un film despre viaţa trăită mereu la limită, cu sufletul la gură. A fost o vizionare de neuitat.
Din zona cinema-ului politic și a numelor consacrate, am văzut și „Adults in the Room” (2019), cel mai nou titlu al veteranului regizor Costa-Gavras, proiectat în subprogramul The Tiger Burns al secţiunii Perspectives. Un film-satiră, asumat părtinitor, care îl are ca protagonist pe excentricul fost ministru de finanțe al Greciei din perioada gravei crize financiare din 2015, Yanis Varoufakis (numit în film doar Yanis), în timpul negocierilor dure dintre guvernul său și instituțiile europene creditoare.
Tot la capitolul cineaşti confirmaţi trebuie menţionat şi portughezul Pedro Costa, care a fost prezent la Rotterdam pentru un masterclass şi pentru proiecţiile cu cel mai nou film al său, fascinantul „Vitalina Varela” (2019), care i-a adus premiul cel mare anul trecut la Locarno (şi care la Rotterdam a fost inclus în subsecţiunea Signatures din programul Deep Focus).
Un film OZN, deopotrivă artificial şi poetic, în care protagonista, Vitalina Varela, o femeie din Capul Verde care joacă o versiune ficţionalizată a ei însăşi, vine la Lisabona, la trei zile după moartea soţului, care lucra de mulţi ani în Portugalia. Odată cu ea, pătrundem într-o lume a umbrelor şi a misterelor, în fostul cartier de imigranţi şi de proletari Fontainhas, acolo unde Pedro Costa şi-a plasat şi alte filme.
Un masterclass a susţinut şi cel mai discutat regizor al momentului, sud-coreeanul Bong Joon-ho, care a vorbit, în stilul său spiritual, despre parcursul său şi despre filmele sale, în special despre cel mai nou, deja clasicul „Parasite” (Palme d`Or la Cannes în 2019), ce a putut fi văzut într-o versiune alb-negru la IFFR.
În ceea ce priveşte descoperirile, două titluri mi-au rămas puternic în minte, iar stilistica lor reflectă destul de fidel direcţia artistică a IFFR.
Unul este documentarul spaniol de 200 de minute „El ano del descubrimiento” (2020), realizat de Luis López Carrasco şi inclus în competiţia principală (Tiger Competion, parte la rândul său a programului mai amplu intitulat Bright Future, dedicat exclusiv cineaştilor în ascensiune). Mai multe persoane, din diferite generaţii, sunt filmate, în cadre strânse cu chipurile lor, într-un bar din Cartagena, discutând despre conştiinţa de clasă, criza economică, rolul sindicatelor, politică sau trecutul ţării.
Pretextul filmului este un eveniment din 1992 din oraş, când au avut loc proteste violente ale unor muncitori împotriva închiderii multor industrii locale, ca parte a cerinţelor UE pentru Spania. Asta în timp ce ţara se mândrea cu Jocurile Olimpice de la Barcelona sau cu Expo Sevilla. Discuţiile sunt teribile de pasionante, iar Luis López Carrasco le face cu atât mai stimulante cu cât ecranul este aproape mereu împărţit în două, iar fiecare jumătate arată altceva, în timp ce imaginea are aspectul unor filmări VHS din anii `90.
Un alt film extrem de ofertant, greu de clasat (din secţiunea Bright Future Competition), a fost „My Mexican Bretzel” (2019), de Nuria Giménez, un lungmetraj manipulator, lucru de care îţi dai seama însă abia la final. Un film construit din aparente fragmente de home movies cu un cuplu din Elveţia urmărit pe parcursul câtorva ani, după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Iar peste imagini sunt suprapuse fragmente dintr-un fictiv jurnal al femeii – notaţiile nu sunt citite de o voce din off, ci sunt transpuse ca text pe imagine, pe care suntem invitaţi să îl parcurgem în liniştea aproape permanentă de pe coloana sonoră, străpunsă doar uneori de amplificarea câte unui sunet având ca sursă aparentă ceva din cadru.
Nu au lipsit formele hibride şi mai extreme, ca de pildă, din aceeaşi subsecţiune, „Truth or Consequences” (2020), al americancei Hannah Jayani, care îşi descrie filmul ca fiind un documentar speculativ, adică un documentar cu imagini reale plasat într-un context ficţionalizat. La asta se adaugă o ambiţie SF şi o serie de imagini generate pe calculator. Nu am reuşit să mă conectez la o astfel de propunere radicală, însă am fost pe alocuri fascinat de formele pe care le poate lua cinema-ul într-un astfel de caz.
Tot în categoria bizarerii, dar cu abordări ceva mai familiare, aş include şi comedia excentrică franceză „Énorme” (2019), de Sophie Letourneur (parte a secţiunii Big Screen Competition, de titluri ceva mai audience-friendly), şi kammerspiel-ul kafkian, alb-negru, despre paranoia unui bărbat, „Aos pedaços” (2020), al veteranului şi legendarului Ruy Guerra (88 de ani), unul din reprezentanţii mişcării Cinema Novo din Brazilia.
O mini-secţiune, intitulată Regained, a propus diferite filme care au ca subiect cinema-ul sau diverşi cineaşti. Deşi mi-ar fi plăcut să văd mai multe titluri din acest program eclectic, dar atractiv, nu am reuşit să ajung decât la documentarul „Moving Pictures: Filmmakers and the Art of Cinematography” (2018), de Sophie Kill, Henning Rädlein şi An Tran. Regizorii filmează mai mulţi directori de imagini vorbind despre munca lor, iar printre ei se numără celebrii Roger Deakins, Vittorio Storaro, Rachel Morrison, Christopher Doyle, Rodrigo Prieto sau Matthew Libatique. E o plăcere să îi vezi pe aceşti artişti, care stau de obicei în spatele camerei, discutându-şi pasiunea pentru imagine.
Un destul de inventiv documentar, datorită structurii sale de film-eseu, a fost „New Neapolis” (2020), în care regizorul olandez Gyz La Rivière analizează, montând în cadre scurte copleşitor de numeroase imagini de arhivă, patru oraşe din Europa – Rotterdam, Liverpool, Marsilia şi Napoli -, asemănătoare prin faptul că toate sunt porturi (două din nordul continentului, iar celelalte două din sud).
Am văzut şi filme ceva mai convenţionale, mai cuminţi, deşi nu lipsite nici ele de mici nebunii, de unele riscuri – drama rusească „Fidelity” (2019), de Nigina Sayfullaeva (Voices Main Programme), horror-ul argentinian de epocă „Los Que Vuelven” (2019), de Laura Casabe (Voices Main Programme), drama ficţională cu tuşe etnografice, filmată în nordul extrem al Argentinei, „Piedra sola” (2020), de Alejandro Telémaco Tarraf (Tiger Competition), şi thrillerul sud-corean „Bring Me Home” (2019), de Kim Seung-woo (Rotterdamerung – Voices), care a fost şi singurul film cu adevărat slab pe care l-am bifat la festival.
Cinematografia română nu a fost foarte puternic reprezentată la IFFR 2020. Dintre filmele care şi-au început încă de anul trecut circuitul festivalier, au putut fi găsite în programul de la Rotterdam „La Gomera” (2019), de Corneliu Porumboiu (inclus în subsecţiunea Limelight, dedicată unor titluri de succes în alte festivaluri din anul precedent), şi animaţia „Călătoria fantastică a Maronei” (2019), de Anca Damian (în aceeaşi subsecţiune Limelight).
La IFFR a avut premiera mondială distopia „Eden”, a regizoarei maghiare Ágnes Kocsis (co-producţie Ungaria-România, producătorul român fiind Oana Giurgiu) – dar am păstrat vizionarea filmului pentru TIFF, la Cluj-Napoca, sau pentru lansarea sa ulterioară în cinematografele din România, deşi eram foarte curios, cu atât mai mult cu cât am fost cel mai insistent susţinător al scenariului la un concurs CNC din 2016, din al cărui juriu am făcut parte şi unde a concurat, cu succes, şi acest proiect.
Nu am ratat în schimb promiţătorul documentar „A Rifle and a Bag” (2020), prezentat de asemenea în premieră mondială la Rotterdam (în Bright Future Competiton, unde a şi primit o menţiune specială) şi realizat în India de trei regizoare, printre care şi tânăra cineastă Cristina Haneş din România. Cristina Haneş şi colegele sale, Isabella Rinaldi (Italia) și Arya Rothe (India), au ales ca protagonistă a filmului lor de debut o fascinantă fostă luptătoare în gherila maoistă din jungla indiană. Un documentar realizat aproape exclusiv din cadre-secvenţă (acesta e de altfel unul din principiile de bază ale grupului NoCut Film Collective pe care l-au creat cele trei regizoare), portretul unei femei speciale şi, indirect, radiografia unei întregi ţări.
Tot la prezenţe româneşti pot fi trecute şi participarea tânărului critic Victor Morozov şi a tinerei producătoare Diana Păroiu la programe speciale de training dedicate specializării lor.
Actorul Valeriu Andriuţă s-a aflat şi el pentru câteva zile la Rotterdam, unde a fost prezentat în premieră mondială un film din Turcia în care are un rol secundar, „You Know Him” (2020), debutul în regie al lui Ercan Kesal, actor, dar şi co-scenarist la două dintre filmele celebrului său compatriot Nuri Bilge Ceylan (imaginea filmului, inclus în Voices Main Programme, a fost semnată de un alt român, Barbu Bălăşoiu).
Închei cu cireaşa de pe acest tort cinefil, plăcerea vinovată şi singurul film vechi din tot ce am văzut la prima mea participare la Festivalul de la Rotterdam – un clasic film de acţiune din 1984 din Hong Kong, „Long Arm of the Law”, de Johnny Mak, văzut într-o dimineaţă pe un ecran uriaş de IMAX. Un film amuzant, chiar şi prin stângăciile sale, şi uluitor de antrenant, inclus într-un program special, intitulat „Ordinary Heroes: Made in Hong Kong”, dedicat cinematografiei de ieri şi de azi din această regiune autonomă chineză, în contextul masivelor proteste recente de acolo.