Cartea „Între prieteni“ (traducere din limba ebraică de Marlena Braeşter) a apărut la editura Humanitas fiction în anul 2013. Amos Oz a murit la Tel Aviv pe 28 decembrie 2018.
Un articol de Andrei Crăciun|7 ianuarie 2019
Scumpe domnule Oz, vestea că ați trecut ultima graniță m-a luat pe nepregătite. Nu vă știam bolnav incurabil, starea sănătății dumneavoastră îmi era necunoscută, și, mai ales, vă credeam etern. Nu v-am bănuit niciodată bătrân, fragil și trecător. Nu am știut ce să fac în fața acestei vești, așa că v-am deschis o carte. În biblioteca personală sunteți pe raftul cel mai înalt, dincolo de Cehov, lângă Gogol.
Întâmplător, cartea aceea era Între prieteni. A fost o întâmplare miraculoasă, fiindcă recitindu-vă am înțeles, în sfârșit, că în cartea aceasta ați avut puterea extraordinară a conciziei. Nimic din ce se poate cunoaște despre natura umană nu vă e străin în aceste povestiri care dau împreună unul dintre cele mai frumoase romane despre frumusețea și greutatea de a fi om. Sigur, scriați așa de bine pentru că scriați adevărul apropiat, la care ați fost dintotdeauna atât de atent.
Domnule Oz, cartea aceasta nu este despre viața, trecătoare și ea, a kibbutzurilor, despre regulile necesare și dure și absurde care au condus-o și o mai conduc încă, chiar și acum, tot mai aproape de sfârșit.
Domnule Oz, a doua întâmplare face să fi plecat cu cartea dumneavoastră pentru trecerea dintre ani tocmai la Amman, în Iordania. Am trecut prin satele arabilor și m-am simțit ca acel tânăr privind Deir Ajloun-ul. V-am citit în cafenele, învăluit în fumul narghilelor și m-am gândit din nou că în lupta dintre evrei și arabi singura încheiere omenească este pacea. Nu există învingători aici, pierd întotdeauna oamenii nevinovați. Fanaticii nu s-au lecuit și nici nu se vor lecui curând, vedeți bine din ceruri, precum și de pe pământ, că pacea este o stare de excepție, de grație, prea rară, în destinul oamenilor.
Domnule Oz, v-am citit Între prieteni și m-am simțit frate cu Tzvi Provizor, cel care nu suporta să fie atins și le dădea tuturor veștile proaste de pe întreg mapamondul. Incendii și inundații și cancerul la ficat al regelui Norvegiei – totul trebuie aflat și totul trebuie suferit, frate am fost și cu Moshe Yashar, băiatul de șaisprezece ani, cel slab, trist, cu ochii ascunși în spatele ochelarilor, vizitându-și tatăl muribund, găsind totuși în el și puterea pentru prima lecție de esperanto. Citeam despre tatăl lui Moshe Yashar și mă gândeam că moartea nu e decât rareori cea mai rea dintre posibilități și că viața încă nu m-a convins că merită trăită. Am rămas sceptic în ciuda tandreței cu care ne amăgiți că într-o viață de om ar putea să apară totuși Nina Sirota. Frate am fost și cu Martin Wandenberg murind, frate cu acel electrician căruia îi fuge fiica de acasă cu un profesor mai degrabă bătrân și cu siguranță afemeiat.
Dar cel mai mult m-am simțit frate cu măscăriciul Roni Shindlin și cu fiul său, Yuval-Pișoarcă, frate am fost cu acest tată care traversează noaptea pentru a snopi un copil în bătaie, un copil ales la întâmplare, nici măcar dintre cei care îl snopeau noaptea în bătaie pe fiul său și îi decapitau rața de jucărie. Copiii! Acești oameni cruzi dintru început, ca un semn pentru totdeauna că purtăm cu noi, pentru totdeauna, ceva rău.
Domnule Oz, îmi e foarte dor de dumneavoastră, adorm gândindu-mă la un sicriu acoperit de un nor mic de praf și la lopețile cu care s-a săpat o groapă înspre inima adâncului și știu că nimic în plus nu se poate spune despre femei și bărbați, mame, copii și tați și unchi, nimic altceva decât cuvintele din Între prieteni, și mai știu și greutatea singurătății dintr-un univers cu atâtea ziduri și mai știu și că omul trebuie iubit chiar și așa, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Adorm.
Adorm gândindu-mă cât de obosit trebuie să fie și Dumnezeu.
