Cartea „Acum ne despărţim (povestiri inedite)”, în traducerea Iuliei Arsintescu, a fost publicată la Editura Art în anul 2016. Volumul reuneşte paisprezece proze scurte redescoperite recent în Arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York, publicate pentru prima dată în volum la sfârşitul anului 2015, la douăzeci şi nouă de ani de la moartea autorului.
Un articol de Andrei Crăciun|1 februarie 2018
Scumpe domnule Capote, nu v-am mai scris de ani de zile. Am considerat că așa este bine: să existe între noi o tăcere riguroasă și, poate, complice. Vă datoram prea multe emoții și nu eram pregătit să achit.
Traversând viața, nu o dată am auzit obiecții la caracterul dumneavoastră, ba chiar și la proza dumneavoastră. Am auzit că v-ați irosit, că ați fost un monden și o canalie, un scriitor poate mare, dar care n-a dat operă la înălțimea talentului (!). Că n-ați scris cât ar fi trebuit, că ați scris prea mult, că nu ați fost mai angajat politic, că…
Am respins toate aceste odioase acuzații printr-o tăcere încă și mai adâncă. Știu eu ce știu. Niciun alt scriitor nu mi-a adus mai multe lacrimi. Și acum îmi e greu să povestesc în ce stare a sufletului am încheiat Harfa de iarbă. Domnule Capote, pentru mine, fundamental, rămâneți o miraculoasă mașinărie de fabricat lacrimi.
V-am iubit în Mic dejun la Tifanny’s, cum v-am iubit (cu totul altfel) și în In Cold Blood. Dar cel mai mult v-am iubit, nu mă ascund, în proza dumneavoastră scurtă. Aici v-am găsit nu doar redutabil, ci invincibil. Aici ați atins perfecțiunea, câtă perfecțiune poate fi atinsă într-o proză.
Am primit, de aceea, cu mare bucurie vestea că au ieșit la iveală câteva proze dintr-o perioadă foarte tânără a vieții dumneavoastră. În Arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York sunt texte pe care le-ați scris și la unsprezece ani! Ele nu ne-au fost arătate.
Dar ce am citit acum, din plină adolescență, trădează nu doar talent. Căci toată lumea era conștientă de imensul dumneavoastră talent. Cred că putem, liniștiți, să vorbim despre geniu. Ba mai mult: despre antrenamentul unui geniu. Căci asta se vede limpede citindu-le: se vede cum ați progresat, în urma unui efort constant de folosire textuală a sensibilității dumneavoastră excepționale.
Și ce e minunat la scrisul adolescentului care ați fost este această fascinație pentru cei excluși. Tânărul Truman Capote, la fel ca acela care aveați să deveniți, a fost scriitorul celorlalți. Ba mai mult, cu timpul, prin fantastica dumneavoastră empatie, ați devenit ceilalți.
Sunt aici câteva proze scurte – și, dacă-mi îngăduiți, Domnișoara Belle Rankin deasupra tuturor (chiar așa, mai știți că ați scris Domnișoara Belle Rankin, vă mai amintiți de Domnișoara Belle Rankin?) – care m-au trecut pragul nebuniei bune.
Și cel mai mult, domnule Capote, m-a încântat că încă de la început ați avut grijă ca în fiecare dintre poveștile dumneavoastră să ne spuneți cum arăta cerul.
Iar acum, când vă scriu această scrisoare, cerul tace și el, în înaltul unui albastru curat și rece și egal, deasupra tuturor celor vii și deasupra tuturor celor morți. Mai târziu va ninge.
Domnule Capote, pentru mine, fundamental, rămâneți o miraculoasă mașinărie de fabricat lacrimi.
Foto: Vogue, 1946
