Domnule Zografi, a trecut multă vreme de când vreau să vă scriu. Am motive strict literare, desigur, dar mai e ceva: Fizica. Aveţi Fizica la bază, ceea ce, nu vă ascund, mă duce cu gândul la domnul Sabato.
Un articol de Andrei Crăciun|26 iulie 2017
Domnul Sabato este scriitorul meu preferat. N-am mai găsit la nimeni – în literatura lumii – atâta rațiune, atâta luciditate, atâta putere de sinteză și, în egală măsură, atâta putere de a întemeia un univers. Domnul Sabato avea, dacă îmi permiteți, cel mai expresiv dintre bosonii Higgs pe care i-am întâlnit în cărțile lumii. Îmi plac oamenii de știință care comit literatură. Am plecat, deci, în lectura dumneavoastră de la o prejudecată pozitivă.
Domnule Zografi, ce vreau să vă spun: eu n-am întâlnit în literatura română recentă o carte scrisă mai inteligent. Am întâlnit, nu vă ascund, cărți scrise mai frumos, cărți mai poetice, cărți mai ludice, chiar și cărți care vor rezista mai mult în trecerea timpului.
Dar volumul dumneavoastră are înălțimea unei demonstrații. E drept că nu mulți vor putea să o cuprindă. Dar trag nădejde că nu intenționați să întocmiți un bestseller. Altfel, foloseați ingredientele necesare și nu scriați această carte amețitoare despre mintea omului și imposibila perfecțiune a melancoliei.
Domnule Zografi, m-am încântat de la titlu – Efectele secundare ale vieții! Grozav, și științific, deopotrivă. Apoi, personajele – cele cinci voci obsedante. Mi-e greu să aleg între Eugen Papadopol, omul de știință, Robert Aldea, autistul, Teodora Aldea, dezamăgită în amor, complăcându-se în publicitate, Andrei Vornicescu, psihiatrul care se joacă de-a detectivul, îndrăgostit ca un fătălău de Nadia Vornicescu, ziarista.
Ce magnifică această perspectivă multiplă asupra vieții, care e proprie doar cărților cu adevărat mari! Și dacă totuși trebuie să existe o ierarhie și între aceste voci, atunci Robert este – categoric, chiar – cel mai profund (fragment explicativ: Să zicem că feromonii sunt niște fulgi de zăpadă, ninge tot timpul în jurul meu, o ninsoare pe care n-o văd. Odată, iarna, aveam patru ani, sau cinci, nu, patru, am fost înfofolit și scos în ninsoare. Purtam cizmulițe maronii, un costum albastru cu fermoar și glugă, fular ecosez, mănuși de bumbac, pentru că nu suportam lâna, nici acum n-o suport. M-am apucat să număr fulgii, dar era greu. Exagerat de mulți. Pe atunci nu știam să operez statistic. Eu mă chinuiam să număr fulgii unul câte unul și mama îmi spunea ceva, niște prostii. S-a enervat că n-o ascultam. Mergeam prin zăpadă, ea mă ținea de mână, și când s-a enervat m-a smucit, a tras de mănușa mea, între mânecă și mânuță a rămas un spațiu descoperit, și tocmai acolo a căzut un fulg, ca un bulgăre de fier incandescent.
Domnule Zografi, nu o să las aceste rânduri să decadă în laudatio, nu asta e intenția mea. Intenția mea e să vă spun că păstrez pentru tot restul zilelor mele pe pământ (până când memoria…) aceste cuvinte ale lui Eugen Papadopol, omul de știință: Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare.
E o concluzie care, personal, oricât de scandalos ar suna, îmi ajunge.
Romanul „Efectele secundare ale vieții” a fost publicat la Editura Humanitas, în 2016.
Foto: Bookaholic.ro
