„Silence”. Cei trei misionari - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „Silence”, cel mai nou film al legendarului regizor american Martin Scorsese, realizat după un roman japonez, aspiră la clasicism.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 martie 2017

Într-unul din cele mai puternice vizual şi simbolic momente din „Silence”, trei japonezi convertiţi la creştinism sunt legaţi de stâlpi de lemn cu funii de mâini şi de picioare, în poziţie cristică, şi lăsaţi să moară sub bătaia valurilor mării, apoi sunt arşi pentru a nu putea fi îngropaţi.

Ei sunt sacrificaţi de guvernatorul (supranumit „Inchizitorul”) unei regiuni din Japonia pentru a fi daţi ca exemplu şi pentru că satul din care fac parte refuză să ofere informaţii despre ascunzătoarea celor doi misionari portughezi iezuiţi, Rodrigues (Andrew Garfield) şi Garupe (Adam Driver), veniţi să îl caute pe îndrumătorul lor, Ferreira (Liam Neeson), despre care se zvoneşte că ar fi cedat apostaziei, şi să propage catolicismul, la mijlocul secolului al 17-lea.

Este doar una din numeroasele secvenţe (cu o mizanscenă grandioasă) cu supliciile la care sunt supuşi atât japonezii trecuţi la catolicism, cât şi misionarii portughezi în acest film (inspirat după un roman de istorie ficţională a unui scriitor nipon, Shûsaku Endô) despre ciocnirea a două religii şi a două civilizaţii şi pe care Martin Scorsese pare a-l dori înscris direct în tradiţia clasicelor realizate de mentorii săi, cel mai omagiat fiind Akira Kurosawa.

Sunt mai multe trimiteri directe la „Cei şapte samurai”, capodopera din 1954 a maestrului japonez: de la prezenţa ghidului, Kichijiro (Yôsuke Kubozuka), care îi trădează de mai multe ori pe Rodrigues şi Garupe, dar care este mereu măcinat de regrete şi aspiră să fie iertat, amintind de ambivalenţa celebrului şi exuberantului pretins samurai Kikuchiyo (Toshirô Mifune), şi până la secvenţele cu intrarea guvernatorului şi a oamenilor săi într-un sat, sub privirile terorizate ale ţăranilor, sau cu o ploaie diluviană.

Momentul eventualei regăsiri a lui Ferreira de către mai tinerii preoţi este cât mai mult amânat, pentru a face loc dezvoltării uneia din mizele majore, polemice, ale lui Scorsese – cât poate să-şi păstreze un om convingerile, în acest caz credinţa creştină, când persoane nevinovate sunt torturate sau ucise pentru ca el să rămână în viaţă, iar civilizaţia străină în care ajunge pare a-i fi potrivnică?

Procesiunea de batjocorire a obiectelor religioase (în special călcatul în picioare al unei icoane) la care sunt supuşi credincioşii – deopotrivă japonezi şi străini – pentru a le fi testate slăbiciunile, a-i umili şi a-i determina să renunţe la catolicism devine un laitmotiv narativ şi vizual, iar repetarea sa o transformă într-un simbol al marii dileme şi al profundei tulburări pe care va ajunge să le trăiască Rodrigues (Andrew Garfield), devenit pe parcurs adevăratul protagonist, cel din perspectiva căruia este relatată aproape întreaga aventură (de altfel, cu excepţia începutului şi a finalului, când alte personaje sunt naratori, imaginile sunt dublate de vocea din off a lui Rodrigues povestindu-şi călătoria în Japonia).

Regia lui Scorsese este mai aşezată, mai pragmatică, aparent mai puţin spectaculoasă, mişcările de aparat sunt lente, dialogurile – redate într-un clasic plan-contraplan, iar imaginea lui Rodrigo Prieto („The Wolf of Wall Street”, „Argo”, „Biutiful”) are o plasticitate echilibrată, care evită atât calofilia, cât şi naturalismul sau grandomania (păcate cărora le-a căzut victimă Alejandro G. Iñárritu în „The Revenant”): frământările şi transformarea spirituală ale Rodrigues (şi, până la un punct, şi ale puţin mai schematicului său coleg Garupe) au nevoie de timp şi de o anume respiraţie pentru a prinde consistenţă şi a deveni credibile.

Însă Scorsese nu renunţă complet la celebrele sale tuşe impresioniste – pe măsură ce protagonistul devine tot mai tulburat, se înmulţesc şi halucinaţiile. Într-o secvenţă îşi vede chipul în apă şi imediat are impresia că de fapt i se arată Iisus, pentru ca apoi să izbucnească într-un râs isteric. Iar delirurile din captivitatea sa la „inchizitorii” japonezi se amplifică într-atât, încât, prin voci din off, se sugerează că Iisus şi Dumnezeu i s-ar adresa, în două secvenţe care frizează, totuşi, kitsch-ul, prin contrastul cu realismul psihologic căutat până atunci.

„Silence” este mai ofertant prin întrebările despre câteva teme moral-filosofice mari pe care le lansează (şi pe care le serveşte prin multe secvenţe impunătoare, în special de exterior), decât prin pretenţia că ar spune ceva relevant despre ceea ce creştinii practicanţi ar numi „taina credinţei” – aici este mai curând ilustrativ-simplificator (deşi expresivitatea chipurilor japonezilor hotărâţi să îşi păstreze religia chiar şi supuşi torturii poate fi emoţionantă).