MEMORIA CULTURALĂ „De câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie, îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd înseamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă“, spunea Tanţi Cocea, una dintre cele mai interesante actriţe ale României.
Un articol de Monica Andrei|24 martie 2015
Dădea rar interviuri, pentru că i se părea că n-a jucat îndeajuns ca să poată vorbi despre teatru, iar dacă o făcea, avea întotdeauna aerul părerii de rău, spunând că omul de obicei are puţine idei şi alea fixe, drept pentru care trebuie să le ţină pentru el, nu să le înşire prin interviuri.
După ce s-a pensionat, refuza interviurile pe motiv că nu mai interesa pe nimeni ce face o fostă actriţă. Era modestă cu viaţa ei personală şi nu voia să accepte că pentru public nu există niciodată o “fostă actriţă”.
Tanţi Cocea s-a născut în 7 decembrie 1909, București şi a decedat în 24 martie 1990. Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille). Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea.
Un debut în teatru şi o revelaţie a stagiunii
A jucat pe scenă de când era studentă. Devenise chiar revelaţia unei stagiuni. „Din anul întâi de Conservator, de fapt, nici nu eram studentă, eram, cum se spunea atunci, «probistă» – am fost luată la un spectacol. Jucam o fetişcană, o fată din port, într-o piesă franţuzească «Maya» adusă de Dida Callimachi de la Paris. Şi trupa era înjghebată de ea la Teatrul de Comedie. Pentru mine a fost un bum!
Exista pe atunci, un cronicar mic, cocoşat, urât şi rău… ca o fiară! Când a scris el că sunt revelaţia stagiunii… «cu glas adânc de clopot» – am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Când a scris că sunt revelaţia stagiunii, pe lângă «glasul adânc de clopot» mai aveam o mare inconştienţă. Nu cunoşteam vorbirea scenică spre disperarea Didei Solomon care era actriţă de şcoală veche. Ea era cu «accentele», cu «articolul». Eu vorbeam normal, aşa cum, de fapt, am aflat mai târziu, cerea Stanislavski actorilor să vorbească.”
A jucat toată viaţa pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A dat viaţă personajelor: Natalia Petrovna din „O lună la ţară”, Doamna Ford din „Nevestele vesele”, Ruxandra din „Trei generaţii”, Regina şi Gertrude din „Hamlet”, Vasilisa din „Azilul de noapte”, Betsy Tverskaia din „Anna Karenina”, Lady Macbeth din „Macbeth”, Solange din „Maşina de scris”, Beatrice din „Vedere de pe pod”, Mătuşa Nonnie în „Dulcea pasăre a tinereţii”, Mătuşa din „Fanteziile lui Fariatiev”.
„La Teatrul Naţional exista o disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordinele nu se discută, se execută». Chiar şi respectul funcţiona tot aşa, puţin milităreşte. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, chiar dacă între ei nu sunt decât trei ani diferenţă, în public se salută cu «să trăiţi!». Poate să sune retrograd ce spun, dar cred că treptele ierarhice sunt absolut necesare pentru ca o instituţie să stea în picioare.
O instituţie se bazează pe respectul reciproc al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul teatru nu existau prietenii, dar niciodată prietenia nu echivala cu o tragere de şireturi. Sigur, exista şi o viaţă de culise, dar nu era obligatoriu să întri în ea. Eu n-am intrat. Poate că am avut principiile mele de viaţă, ca tot omul…
Să nu cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată pentru nimic. Dacă nu mi se dă, îmi spuneam, înseamnă că nu merit. Iar dacă nu merit, n-am să mă umilesc să mai cer. Şi de câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie, îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd înseamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă.
Pentru mine, meseria a fost o mare plăcere. Şi o bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare spectacol, eram beată de bucuria asta… Este foarte important să-ţi găseşti puţin bine, când lucrurile care ţi-au fost cu adevărat importante o viaţă se împuţinează. Sau nu mai există.”
A venit şi vremea când actriţa Tanţi Cocea a fost distribuită în roluri de mătuşi. Atunci a decis retragerea ei de pe scenă. S-a gândit că acasă, lângă soţul său, profesorul Sârbu, îi este mult mai bine, să-i fie sprijin.
Tanti Cocea: „Filmul nu mi se părea adevărat“
În film, a debutat în „Bijuterii de familie” în regia lui Marius Teaodorescu, în 1957. Apoi, au urmat: „Cartierul veseliei” (1964); „Răpirea fecioarelor”(1968). Din 1971 se întâlneşte pe platoul de filmare cu Malvina Urşianu în „Serata” (1971). Cu filmul „Păcală” (1974) şi „Instanța amână pronunțarea” (1976) Tanţi Cocea încheie carieră cinematografică.
Niciodată n-a avut o părere bună despre film. Zilele de filmare i-au rămas întipărite pe retină, de la aşteptările nesfârşite ca să intre în cadru, la corsete, bucle, coafuri, pălării, ghete, mănuşi, mantouri peste rochii, machiaj… Era fotogenică, “dădea bine pe peliculă”, cum se spune.
„Mi s-a întâmplat să-mi placă un scenariu, un personaj, sau pur şi simplu lucrul cu un regizor anume, dar nu filmul în sine. Mie, filmul nu mi se părea adevărat. Nu dă trăire autentică pentru că nu ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul acela cu publicul pe care îl simţi chiar şi cu cortina trasă. Din spatele cortinei simţeam ce public e în sală şi asta mă stimula. La film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai ochii care te privesc, n-ai pe ce să te sprijini. Şi mai este post-sincronul! Să potriveşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte greu. Când eşti tânăr şi ai căutare, crezi că totul trebuie să vină de la sine. Adică de la ceilalţi. Nu ştii că asta nu durează la nesfârşit.”
A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
