The Revenant. Mania monumentalităţii - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Deşi o vizionare pe un cât mai mare ecran de cinema nu e de lepădat, „The Revenant”, noul film al lui Iñárritu, suferă de mania monumentalităţii: fiecare secvenţă pare realizată pentru a asalta spectatorul printr-un naturalism care devine un simplu scop în sine, nu un mijloc spre altceva.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 ianuarie 2016

Începutul din „The Revenant”, noul film al lui Alejandro González Iñárritu, este în sine o bijuterie care se cere vizionată pe un cât mai mare ecran de cinema, pentru a testa senzația de imersiune pe care se străduiește să o transmită.

Colaborator, printre alţii, şi al lui Terence Malick şi Alfonso Cuaron, directorul de imagine Emmanuel Lubezki foloseşte, din nou, o cameră de filmat extrem mobilă – când ţinută foarte aproape de personaje, când pusă în slujba unor panoramări la înălţime – şi de cadre lungi, dar cu o mizanscenă dinamică şi fluidă.

El reuşeşte să redea astfel frica, haosul şi presentimentul morţii dintr-o luptă sângeroasă între mai mulţi expediţionişti-vânători şi indieni, într-o sălbăticie americană noroioasă, învăluită tot filmul într-un plumburiu apăsător menit a sugera damnarea (însă suntem departe de degradarea din „Aguirre, mânia lui Dumnezeu”, capodopera din 1972 a lui Werner Herzog).

În debut, perspectiva este din interiorul grupului de albi veniţi să strângă piei de animale sălbatice, astfel că ploaia de săgeţi cu care sunt întâmpinaţi din necunoscutul pădurii dă startul unei abordări regizorale în care extrem de reuşitele efecte speciale sunt bine camuflate şi servesc unui realism impresionat al detaliilor. Perspectiva se mută apoi, pentru scurt timp, în tabăra indienilor, victorioşi în această primă confruntare, relativizându-se în acest fel granița dintre cei buni și cei răi.

„The Revenant” este, de altfel, un film al cărui motor narativ, destul de firav, este alimentat prin dueluri, fie între grupuri de oameni, fie între câte două personaje. Sau, în cazul protagonistului întruchipat de un taciturn Leonardo DiCaprio, între om și natura care îl împinge la a-şi testa reflexele de supravieţuire. Totul este pus însă sub semnul unui motto lipsit de finețe – „Suntem cu toţii sălbatici”, încris pe o plăcuţă de lemn agăţată de un cadavru spânzurat.

La scurt timp, eroul, desprins de grupul său, este atacat şi întors pe toate părţile de o ursoaică grizzly nevoită să îşi apere puii. Iar felul în care camera stă nedezlipită de „protagoniștii” acestei lupte care durează minute bune consfinţeşte ceea ce începuse să devină tot mai evident – Iñárritu şi Lubezki fac din naturalism un scop în sine și par să strige la fiecare pas: „Așa e că nu ați mai văzut nimic asemănător?” (la un moment dat, respirația de om hăituit a lui DiCaprio aburește camera de filmat, într-un nejustificat efect de scoatere a spectatorului din poveste).

Ceea ce urmează până la final este o încercare de simfonie, din păcate dizarmonică. Camera surprinde din toate pozițiile o natură care se vrea grandioasă și care folosește ca fundal pentru meschine confruntări omenești, insuficient susținute dramaturgic – așa cum este și cea dintre protagonist, Hugh Glass (DiCaprio), și rivalul său din aceeași tabără, John Fitzgerald, jucat de un Tom Hardy care în acest rol se apropie periculos de manierism.

Așa cum îl știm, cel puțin din perioada hollywoodiană și post-mexicană, lui Iñárritu îi place să pluseze. Muzica este cvasi-permanentă, iar atunci când nu rămâne blocată într-un sentimentalism care parcă vrea să atenueze din presupusa duritate a imaginilor, face loc unor colosale bubuituri de tobe care anticipează de fiecare dată un pericol.

Din punct de vedere narativ și din perspectiva relațiilor între personaje și a așa-ziselor mesaje despre natura umană pe care le-ar livra, „The Revenant” este complet neglijabil. Iar flashback-urile în care vedem cum protagonistul își amintește de femeia indiană cu care a avut o relație frizează kitsch-ul emoțional. Asistăm la un paradox: deși se dorește a fi cât mai realist, „The Revenant” se dovedește un film destul de încorsetat, solemn, fără respirație și cam fără de măsură.