TIFF (2) „Donbass” – Războiul sfârșitului lumii
https://www.ziarulmetropolis.ro/tiff-2-donbass-razboiul-sfarsitului-lumii/

CRONICĂ DE FILM Deşi uşor de criticat pentru tratarea aparent părtinitoare, maniheistă (pro-Kiev şi anti-rebeli), a conflictului din estul Ucrainei, „Donbass”, cel mai nou film de ficţiune regizat de Serghei Lozniţa, descrie naturalist un spaţiu ca de sfârşit de lume, în care umanitatea e capabilă de cele mai mari grozăvii.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 mai 2018

Este fascinantă diferența dintre stilul documentarelor și estetica filmelor de ficțiune ale lui Serghei Loznița. În documentare, celebrul regizor ucrainean optează pentru cadre fixe, lungi și largi, menite a surprinde dinamica mulțimilor. Cadre contemplative, aparent observaționale, dar cu intervenții pronunțate pe coloana sonoră.

În schimb, în ficțiune, dominante sunt naturalismul și o plonjare a aparatului de filmat printre personaje, cu o imagine apăsătoare, în tonuri cenușii (semnată de colaboratorul său de lungă durată, Oleg Mutu).

În „Donbass”, film premiat anul acesta pentru regie în cadrul secțiunii Un Certain Regard de la Cannes și prezentat în premieră în România la TIFF, Loznița abordează teribilul conflict civil din estul Ucrainei, în derulare de mai mulți ani.

La fel cum în „Maidan”, documentarul său din 2014 despre amplele proteste de la Kiev care au dus la căderea regimului pro-rus, regizorul evita să explice cine, ce și de ce, fiind mai curând interesat de captarea atmosferei, nici în „Donbass” Loznița nu livrează multe informații lămuritoare – cele mai la îndemână sunt diferențele dintre limbile ucraineană și rusă (pentru cei familiarizați măcar puțin cu ele) și dintre steagul ucrainean și cel al separatiștilor pro-ruși care controlează regiuni din estul țării (drapel prezent pe uniformele și mașinile militare și pe clădiri).

Miza sa nu pare a fi deslușirea în vreun fel a situației reale din teren (de altfel, nici nu e rolul cinema-ului să facă asta). El este interesat să traseze portretul (uneori în tușe mai groase) unui spațiu geografic și spiritual ajuns aproape apocaliptic.

Un spațiu al degradării și al terorii, în care oamenii simpli pot muri oricând sub tiruri de rachete neanunțate sau sub focurile de armă ale soldaților, în care plăcerea umilirii celuilalt a luat locul relațiilor umane firești, în care se trăiește în clădiri distruse sau în buncăre, în care realitatea este manipulată mediatic, cu cinism, în scopuri propagandistice.

În locul unei narațiuni liniare, cu o structură clasică și clară, Loznița alege o înșiruire de secvențe, fiecare cu propria combustie, dar care comunică subtil între ele: filmul pare ca o călătorie cu aspect documentar într-un infern (este greu de uitat o scenă lungă de câteva minute în care un soldat ucrainean este prins de rebeli, legat de un stâlp pe stradă și umilit, batjocorit și bătut pe rând de o mulțime de trecători, de la tineri la bătrâni).

Acest periplu neîntrerupt, această trecere de la un fragment narativ la altul, splendid mizanscenate și coregrafiate în planuri-secvență, amplifică senzația de realism și induce sentimentul că aparatul de filmat își alege aleatoriu personajele și întâmplările – oriunde s-ar opri, dezastrul a același. E o situație fără ieșire, în care aceiași oameni sunt uneori și victime, și călăi (de altfel, nu e întotdeauna foarte clar cine terorizează pe cine).

După cum a mărturisit în interviuri, Loznița își construiește demersul pe reconstituirea multor înregistrări realizate de amatori, postate pe internet (de altfel, sunt omniprezente telefoanele mobile, aparatele de fotografiat sau camerele de filmat ale televiziunilor). Această opțiune dă greutate documentară filmului.

Însă cineastul nu se oprește la acest prim nivel – el duce de multe ori filmul în zona grotescului (memorabilă în acest sens este secvența unei nunți) și îi conferă aspectul unei parabole despre dezumanizare. 

Deși i s-ar putea reproșa abordarea ușor senzaționalistă și poziționarea părtinitoare, un lucru e cert: cinema-ul lui Loznița degajă o forță unică, fascinantă, care îl face unul din cei mai mari autori de film ai momentului.  

În cadrul TIFF, „Donbass” va mai putea fi văzut duminică, 3 iunie, de la 12.30, la Cinema Victoria din Cluj-Napoca.

28
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) și „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă - dar și manieristă - despre un inginer constructor (Dorian Boguță) a cărui viață e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).

28
/11
/19

Organizat de American Independent Film Festival și Cinema „Elvire Popesco”, pe 30 noiembrie, Maratonul „Blade Runner” este o invitație în lumea a două filme cult.

27
/11
/19

CRONICĂ DE FILM Martin Scorsese revine cu voluptate la ce i-a fost cel mai drag: filmul cu gangsteri. Produs și lansat de Netflix, adică în afara limitărilor la durată impuse de o distribuție în cinematografe, „The Irishman” i-a permis veteranului regizor să se lăfăie într-o cronică a mafiei de aproape trei ore și jumătate.

23
/11
/19

10 filme internaționale proiectate în premieră la București, un juriu de excepție, 12 masterclass-uri și 2 workshop-uri cu specialiști în cinematografie și actorie, și voie bună fără limite!

21
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După două filme ilustrative, fără forță, eșuate, „Poarta Albă” (2014) și „Fals tratat de mântuire a sufletului” (2018), nu aveam mari așteptări de la noul lungmetraj al regizorului Nicolae Mărgineanu, „Cardinalul” (2019), tot despre victimele comunismului. Filmul are însă câteva calități, fără a fi memorabil.

19
/11
/19

CRONICĂ DE FILM Primele două episoade din sezonul al treilea al miniseriei „Umbre”, produs de HBO și scris și regizat de Bogdan Mirică, arată mai bine decât primele două sezoane. Asta nu înseamnă că lipsesc de tot replicile teribiliste sau că narațiunea nu e tot simplistă. Doar că personajele sunt mai închegate.