„Nu îmi plac partidele, nu îmi plac mişcările, nu îmi plac delaţiunile, chemările la acţiune. Nu-mi place ceea ce este la modă. Viaţa este plină de contradicţii”, a spus, la Cluj-Napoca, actriţa şi regizoarea franceză Fanny Ardant. Ea a primit la TIFF Premiul pentru întreaga carieră.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 iunie 2018
Actrița și regizoarea franceză Fanny Ardant a fost invitata specială a ediției din 2018 a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unde a fost distinsă cu Premiul pentru întreaga carieră.
Într-o conferință de presă, starul francez a vorbit despre filmul pe care l-a regizat în România, „Cenușă și sânge” (2009), despre actorii români, despre mișcarea #metoo, despre cărțile și filmele favorite, despre singurătate, despre dragoste.
Despre Olga Tudorache, care a jucat în „Cenușă și sânge”, și despre actorii români
Pot vorbi despre Olga, dar nu pot să povestesc o anecdotă, pentru că filmul este plin de anecdote. Îmi amintesc cum ne-am întâlnit si cum am invitat-o să joace în acest film, pentru că la început nu dorea să joace. Am fost impresionată de forța ei, de intensitatea ei, de caracterul ei mare. De fiecare dată când am revenit la București, m-am dus să o vizitez. Îmi spunea: „De ce te arunci să fii și regizoare, când ai putea să fii doar actriță?”. Am spus că nu știu. Atunci, a spus: „Faci lucrurile fără să știi de ce? Atunci înseamnă că ești nebună”.
Am fost foarte impresionată de formația actorilor români, fac cu toții și teatru și cinema. Teatrul este cel care constituite un actor, cinema-ul este un lux pentru un actor. În teatru noi suntem cei care facem, în cinema suntem manipulați.
Despre mișcarea #metoo
Nu îmi plac partidele, nu îmi plac mișcările, nu îmi plac delațiunile, chemările la acțiune. Nu-mi place ceea ce este la modă. Nu voi face niciodată parte dintr-o mișcare anume. Viața este plină de contradicții. Trebuie să rămânem contradictorii.
Despre sfaturi
Am ascultat pe toată lumea, dar nu am ascultat pe nimeni. Am auzit sunetul clopotelor, dar mi-am urmat propriul instinct. Cred că fiecare tânăr actor este diferit. Este greu să dai un sfat. Aș spune doar că nu poți face această meserie decât dacă o iubești, o iubești, o iubești.
Despre citit și cărțile favorite
Nu e vorba de o singură carte. Cărțile nu trebuie citite ca să te cultive, ci pentru a te simți mai puțin singur. Autorul unei cărți care îți place este autorul care a vorbit despre ceva care e foarte profund în tine și despre care nimeni nu știe. Am citit de foarte tânără Dostoievski, Proust, Shakespeare, tragedii grecești, iar toate acestea m-au hrănit.
Mi s-a spus adesea că cei care iubesc cărțile nu iubesc viața. Dar este greșit. Cred că în cărți este esența însăși a vieții. Cititul cărților te face să câștigi timp pentru a înțelege viata.
Despre „Cenușă și sânge”
Cred că nu trebuie să te temi să stilizezi o poveste. Nu e necesar să modernizezi întotdeauna poveștile. Cred că în tragedie există eternul uman.
Am făcut eforturi secole de a ne civiliza, dar cred că în străfundul omului rămâne ceva sălbatic. Am avut întotdeauna o dragoste pentru melodramă. Dorința mea este să mi se spună o poveste. Nu mi se pare necesar să fiu mai inteligentă decât însăși povestea.
Un film este ca o sticlă cu un mesaj aruncată în mare. Unii deschid sticla și înțeleg ce e înăutru și alții nu înteleg. Pentru unii rezonează ca o poveste foarte actuală, iar pentru alții este o poveste din alt timp.
De foarte tânără am citit „Iliada” și „Odiseea” și cred că de atunci nu s-a mai scris nimic mai bun. Toate personajele din Războiul Troian au devenit atât de apropiate ca și când ar fi fost familia mea.
Susține cu un Like jurnalismul cultural!
Am fost crescută în religia catolică și am învățat cine au fost Cain și Abel. Dar la fel de devreme am învățat cine au fost Hector și Ahile. Iar aceste personaje din tragedia antică au desenat conturul lumii pentru mine. Am vrut să povestesc o tragedie, dar nu în robele grecești, ci să o plasez într-o lume rurală.
Am citit o carte despre legile sângelui din Albania. Iar pentru mine această poveste a fost necesar să se întâmple în Europa de Est. În momentul în care am descoperit Transilvania, a fost pentru mine imaginea unei lumi, a unui peisaj etern, care există de foarte mult timp și va continua să existe încă mult timp.
Despre dificultatea de a realiza filme și despre regizorii care au inspirat-o
Cred că dificultatea de a face filme este exclusiv vina mea. Sunt bizară. În mod curios, nu am dorința să intru în industria cinematografică. Dorința mea este să fac filme asa cum faci obiecte. Filme în care cred, pe care le pot revendica. Nu sunt deloc la modă. Când mă duc să caut finanțatori, ei se tem foarte tare. Este o stare de fapt care mă face nefericită, dar pe care o înțeleg.
Nu pot da nume (ale regizorilor care au inspirat-o cel mai mult – n.r.). Dar aș spune că sunt aceia care poartă în ei un foc sacru. O energie. Cred că regia nu este o meserie pe care o faci ca pe orice altă meserie. Este un privilegiu să poți să faci un film. Îmi place foarte mult să lucrez cu acei regizori care nu risipesc nimic din bucuria de a face un film. Nu-mi plac profesioniștii.
Despre ce o inspiră
Cred că toți suntem influențați fără să știm exact. E ca o ploaie care cade și nu știm ce va răsări după ea. Am observat că atunci când mă pregătesc să intru în scenă sau să filmez am două sentimente în mine: plăcerea și furia. Este un amestec între cele două. Fără plăcere nu există energie. Și nici fără furie.
Îmi place foarte mult poezia. Îmi place comportamentul poetic. Îmi plac imaginile poetice. Am început să iubesc mult mai mult poeții ruși decât poeții francezi. La ruși a fi poet înseamnă să îți asumi un risc. În Franța poezia mi se pare mai mult un fel de vagabondaj al spiritului.
Prima carte română pe care am citit-o a fost una de Mircea Eliade. Era un roman, dar era un roman scris de un poet. Era o carte în care intrai în atmosferă. Chiar dacă era ceva ce nu înțelegeai, te atingea la inimă.
Îmi place foarte mult Bela Tarr. Intri într-un univers în care nu știi unde vei ajunge, dar în momentul în care intri el devine indelebil, nu știi ce se va întâmpla cu forța pe care o exercită asupra ta.
Unul din ultimele filme noi care mi-au plăcut este „Loveless”, al lui Andrei Zvianghințev. Mi-a plăcut mult un film francez de Xavier Gianolli, „Apariția”. Mi-a plăcut foarte mult un film japonez, o trilogie, i-am uitat titlul.
Eu am o natură obsesivă. De fiecare dată când merg la restaurant, de pildă, cer spaghete cu roșii. Mă tem că poate într-o zi n-o să-mi mai placă asta. În cinema, ador să intru într-o sală întunecată. Dar nu-mi place chiar tot ce văd. Și mă tem că într-o zi n-o să-mi placă deloc.
Despre TIFF și festivalurile de film
Cred că orice festival este magnific, pentru că festivalul evadează din legile comerțului. Într-un festival poți vedea filme din întreaga lume, filme dificile, unele poate mai puțin reușite, dar le poți vedea pe toate. Pe când, sub imperiul legii industriei, nu poți să vezi asemenea lucruri.
Despre singurătate
Cred că tot ce îndurăm este dureros. Tot ce acceptăm devine, nu aș spune vesel, dar puternic. Cred că singurătatea este tragică. Nimeni nu vrea să fie singur. Ai putea plânge de singurătate.
Am o mare admirație pentru scriitoarea Marguerite Duras. Este o mare îndrăgostită. A iubit dragostea, a iubit bărbații (…) În singurătate reușea să vadă splendoarea dragostei. Singurătatea este ca un coșmar, dar unul în care reușești să vezi splendoarea vieții (…) În singurătate, ca să reziști, trebuie să te construiești pe tine.
Despre cum alege scenariile
Aleg un scenariu asemenea unui câine care pătrunde în pădure. Nu știi de ce spui da, dar simți că totul îți place. Am acceptat roluri alături de regizori confirmați și alături de debutanți. Nu sunt o profesionistă, am jucat întotdeauna în roluri care mi-au plăcut. Dacă găsesc un scenariu în cutia poștală, îl citesc, așa cum bei un pahar cu apă. Când pun paharul pe masă, spun foarte repede da sau nu. Ca un câine.
Despre dragoste și despre relația cu Francois Truffaut
E adevărat că subiectul cel mai interesant din viață este dragostea. Se poate vorbi despre excesul de iubire sau despre absența ei. Într-o poveste de iubire, oricine se simte împărat al lumii.
Nu vorbesc niciodată despre povestea mea cu Truffaut. Însă pentru că m-ați întrebat despre regizori care au contat, Truffaut mi-a deschis calea spre intrarea în lumea cinema-ului.
Eram actriță de teatru. Făcusem lucruri foarte populare la televiziune. La acel moment, lucrurile erau foarte strict împărțite: teatru, televiziune, cinema. Nu exista o circulație între ele. Truffaut era un om liber. Era și producător, iar atunci când a decis să mă invite să joc în „La femme d’à côté” (1981), a făcut-o fără să ceară permisiunea nimănui.
