CĂRȚI DE NEOCOLIT. Între capodoperele literaturii române, „Țiganiada” lui Ion Budai Deleanu (1760-1820) ocupă un loc de excepţie. Și explicaţia trebuie căutată nu numai în faptul că ţiganii reprezintă o populaţie alogenă cu care convieţuim de peste 600 de ani, ci şi pentru descrierea general umană pe care o conţine.
Un articol de Georgeta Filitti|3 februarie 2019
Umor, ironie, șarje, invenții verbale, „lucruri de șagă”, totul se învălmășește în cele 12 cântece ale unui „poematicon eroi-comico-satiric” pentru înfățișarea unor întâmplări, pe două planuri, din vremea lui Vlad Țepeș.
Becicherec Iștoc de Uramhaza venea dintr-un neam de ciurari, ori mai curând de reparatori ai banalelor site. O întâmplare îl înnobilează și, în pragul vârstei a treia, la 50 de ani, pleacă în lume din Transilvania natală în căutarea Anghelinei, o iubire din tinerețe. Ajunge în Țara Românească, unde pe atunci domnea temutul Vlad Țepeș și își găsește doi tovarăși cu aspirații asemănătoare: grecul kir Kalos Cucureaza, odinioară covrigar la Istanbul, acum onorabil boier muntean, cu inima furată de o Smarandă. Născocor de Cârlibaba fusese căpitan de țigani în Moldova. Cea după care ofta era frumoasa Chirana. Toți trei nimeresc într-o țară unde energia debordantă a voievodului face minuni; între altele, el adună pe toți țigani din țară, într-un fel îi înregimentează, dându-le arme și transformându-i într-o oaste disciplinată. Motivul? Voia să-i sustragă tentativelor turcești de a ajunge spioni ai sultanului. Vodă le cere să se adune în tabăra de la Spăteni. Lucru imposibil de îndeplinit, căci țiganii sunt reticenți la disciplină, gândul le e la mâncare, la somn și, mai ales, își petrec timpul certându-se. În plus, își vâră coada și Dracul. El o răpește pe Romica, iubita lui Parpangel, unul din ostașii în devenire, și o duce în pădurea cu năluci. Acolo Scaraoțchi amenajase un fel de tabără de recluziune plină de veselie pentru cei care ar fi dezertat din armata lui Vlad Țepeș. Intervenția Sf. Spiridon strică aranjamentele diavolești. Parpangel își potolește setea la un izvor miraculos și devine soldat viteaz, imun la gâlcevile nesfârșite dintre ai săi. Armura Arginteanului îl apără de rele. Dar și sfinții îi țin parte. Căci în lupta ce se încinge între turci și români, dracii îi susțin pe musulmani, iar sfinții pe creștini. Victorioși alături de români, țiganii se strâng în tabăra de la Spăteni, asistând și la nunta lui Parpangel cu Romica. Totodată încep să discute o problemă capitală pentru ei: organizarea noului stat țigănesc. Cum să fie? Cine să-l conducă? Cine cu ce e îndreptățit? Prea multe întrebări, prea anevoioase răspunsuri. Iese un scandal de pomină și tabăra se risipește fără să se mai gândească cineva la statul țigănesc.
Poemul e dedicat lui Mitru Petrea (anagrama corifeului Școlii ardelene, Petru Maior) și, pentru credibilitate, sunt înșirate tot felul de izvoare fanteziste și personaje fabuloase care i-ar fi furnizat autorului documentația necesară. Pe lângă „izvodul” de la mânăstirea Cioara și „pergamena” de la mânăstirea Zănoaga, au fost consultați Simplițian, Idiotiseanu, Dubitantius, Erudițianul, popa Agnozie, popa Nătărău din Tândăranda…
Departe de a fi o simplă parodie, poemul are pagini de savante comentarii pe seama unor modele celebre; se fac referiri la Homer, Tasso, Milton. Informația istorică și filologică se împletește cu prezentarea cadrului social politic. Autorul, după opinia celor care i-au cercetat opera, este o fericită îmbinare între „un occidental desăvârșit” și un țăran ardelean profund și meditativ. El se înscrie cu cinste, în materie de mânuire minunată a limbii române, în rândul antecesorilor lui Eminescu.
Împrejurări nu totdeauna prielnice au făcut ca această creație fundamentală a literaturii române moderne să vadă lumina tiparului abia în 1876 (cu ediții succesive până în zilele noastre), ceea ce a constituit o întârziere regretabilă pentru afirmarea noastră pe marea scenă europeană a creatorilor de ficțiune, pornite de la realități adesea prozaice.
Imagine din filmul „Șatra”
