Iulian Tănase: N-ar fi rău să fi scris „Un veac de singurătate”…
https://www.ziarulmetropolis.ro/iulian-tanase-n-ar-fi-rau-sa-fi-scris-un-veac-de-singuratate/

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale, Iulian Tănase povesteşte despre textele revelatorii, despre poeziile (proaste) din tinereţe  şi despre o buclă a sincronicităţii cu un anume domn Gwyn. 

Un articol de Adina Scorţescu|29 Mai 2016

O după-amiază de mai în care stă să plouă. Vocea familiară de la Radio Guerilla. Budincă de vanilie caldă ornată cu felii de căpșune. Un perete ticsit cu cărți. Mai multe perechi de ochi gri-albaștri. Doi copii vor să se joace. Iulian Tănase le spune: „Un pic mai târziu, acum am treabă.”  Sacha se cațără pe canapea și suflă în reportofon. Adora sare în brațele lui Iulian. Începe interviul:

Ce citeai când erai mic?

Nu prea citeam, că nu-mi plăcea. Am început să citesc mai târziu nițel. Îmi amintesc de clasa a V-a, când citeam Jules Verne; îl devoram. Apoi Hector Malot… Îmi amintesc și de „Singur pe lume”, care m-a impresionat foarte tare. Citeam la lumânare, că se lua curentul foarte des. Eram la țară, pe vremea aia, în Moldova. Mi-o amintesc pe soră-mea, în vacanța de vară de după clasa întîi, urmărindu-mă prin curte, la țară, cu o carte în mână, și implorându-mă: „Citește și tu, mă, ceva!”. Am scris povestea asta într-un volum colectiv, la editura Art; se numea „Prima mea carte”. Mi-amintesc titlul – „Jungherul de argint”, de Vasile Manuceanu. Deci sora mea mă urmărea cu Jungherul prin curte și eu ziceam: „Lasăăă-mă, ce-mi trebuie mie să citesc!” Eu jucam fotbal. Adică n-am fost un copil precoce, n-am învățat să citesc la un an, să scriu la doi, să compun opere la trei… Am fost un copil absolut normal. După ce am terminat liceul, am simțit nevoie să scriu; dar, mai devreme, nu. Nici nu s-a pus problema, în copilărie, să visez să mă fac scriitor. Ziceam că vreau să mă fac tractorist.

Care e cartea despre care ai spune că ți-a declanșat pasiunea pentru lectură?

Cred că orice volum de Jules Verne. Dar și „Prinț și cerșetor”, „Singur pe lume”, „Cuore, inimă de copil”; erau cărțile pe care le găseam pe vremea aia. Dar, când mă gândesc la deschiderea apetitului pentru lectură, mă gândesc la Jules Verne. Îmi suna foarte bine. Mai tîrziu am descoperit că unele dintre volumele acelea de Jules Verne erau traduse de Gellu Naum, chiar și cu pseudonim, G. Nicolae, poate de aia și sunau atît de bine.

iulian tanase019

Care e cartea pe care ți-ai dori s-o fi scris?

Sunt foarte multe; dar bine că le-au scris alții. Cred că le-au scris mai bine decât le-aș fi scris eu. „Maestrul și Margareta” e una dintre ele. „Zenobia” e o carte extraordinară. De dată mai recentă, am descoperit acum două cărți de Barrico, „Mr. Gwyn” și „De trei ori în zori”, care mi s-au părut niște bijuterii. Mi-ar fi plăcut să scriu aproape orice carte de Saramago. În general, îmi plac sud-americanii… N-ar fi rău să fi scris nici „Un veac de singurătate” (râde), pentru că, dup-aia, poți să-ți vezi de treabă, să te lași de scris. Sau Bolaño; am avut o revelație când am descoperit „Detectivii sălbatici”. Și-acum a apărut „2666”, care e capodopera lui, are o mie și ceva de pagini. Trebuie să-mi iau un concediu medical sau de odihnă ca să mă apuc de ea.
Sunt multe cărți care au produs un fel de extaz violent în mine, după care am rămas cu o stare extraordinară. Și încă descopăr cărți; ceea ce e foarte bine.

Care e cartea pe care n-ai reușit s-o citești până la capăt?

Sunt câteva. Una ar fi „Război și pace”. M-am apucat de ea de câteva ori, dar n-am terminat-o. La fel, nici pe „Doctor Faustus”, a lui Thomas Mann. Probabil că n-am avut starea potrivită; dacă aș fi avut-o, poatea le-aș fi citit. În fond, sunt niște cărți de neevitat. Pe de altă parte, nici nu mă jenez să spun asta. N-am citit toate cărțile din lume, asta e. Cine le-a citit să fie sănătos.

 Care e ultimul volum pe care l-ai cumpărat?

Sunt mai multe. Mi-am comandat vreo patru cărți de Hrabal: „O singurătate prea zgomotoasă”, „Trenuri cu prioritate”, „Lecții de dans pentru vârstnici și avansați” și „Bambini din Praga”. Eu îmi cumpăr așa, la grămadă; îmi comand câte cinci-șase odată și mă pun cu burta pe ele.

Dacă ar fi să te muți într-o carte, acum, care ar fi aceea?

Cred că m-ar amuza să mă mut în „Bambini di Praga”, a lui Hrabal, că acum mai am puțin și o termin. Cred că mi-ar plăcea și în „Mr. Gwyn”. Mr. Gwyn este un scriitor care hotărăște într-o zi să se lase de scris și urmează o sfâșiere interioară, că – de fapt – el nu poate să se lase de scris. Alege să facă niște portrete din cuvinte, așa cum pictorii fac portrete pe șevalet. Cred că am înțeles foarte bine personajul pentru că orice scriitor, până la urmă, este cuprins de o stare de oboseală și-și pune problema „cum ar fi să nu mai scriu?”. Și, de fapt, nu poate. Dacă ești scriitor și asta e vocația ta, n-ai cum; pur și simplu. Și nici Mr. Gwyn nu poate.

iulian tanase001
Ai avut momente în care te-ai gândit să nu mai scrii?

Da. Am avut pauze foarte lungi, și de luni de zile, și de un an. Dar, în perioadele în care nu scriu, simt cum mă dezechilibrez, cum devin neliniștit, pentru că ceva îmi lipsește. Mă reechilibrez doar când scriu; nu când public, merg la lansări, la târguri de carte sau la nu știu ce festivaluri de poezie.

Ți-amintești care erau cărțile pe care le citeai când ți s-au născut copiii?

Nu-mi amintesc ce citeam… Dar țin minte că, atunci când Adora avea șase luni, am citit prima carte de Saramago, „Eseu despre orbire”, și am fost pur și simplu cutremurat. În pragul nașterii lui Sacha, în ianuarie 2012, îmi amintesc că am publicat „Oase migratoare”… Nu mai știu ce citeam, dar îmi aduc aminte de ce scriam.

Deci ce scriai?

Când Adora era în burtică la mama ei, eu am publicat volumul „Adora”. Nu întâmplător i-am pus titlul ăsta; știam că urmează să am o fetiță și am așteptat-o.

iulian tanase007

[„Tata, am văzut pe Facebook o doamnă care a luat un câine și i-a pus numele Adora!”

„Da? Să-i fie rușine doamnei! Oare ce fel de otravă preferă câinele?”

„Lapte cu… vată de zahăr!”

„Nu. Cu șoricioaică.”]

Înainte să se nască Sacha, am publicat „Cucamonga”, în care este un poem scris chiar pentru el. Acum scriu o poveste doar despre mine și despre Sacha. [„Eu sunt Sășică!” adaugă Sacha.]

Există vreo carte care să fi ajuns la tine în bibliotecă într-o manieră specială?

Am primit de la doamna Lygia Naum mai multe cărți prețioase, una dintre ele fiind „Athanor”, care a apărut în ’68, avea autograf; și care mi-a dispărut din casă. Am suferit puțin, ba chiar mai mult. Dar m-am bucurat că am găsit-o la un anticariat, cu autograf: „Pentru Malvina și Paul Anghel, cu aceleași sentimente de aleasă prețuire, Gellu Naum. ian. 1969”. Deci cumva am recuperat-o, chiar dacă e vorba de alt exemplar. Ar mai fi și „Teribilul interzis”, apărut în ’45, pe care îl am cu autograf de la Lygia: „Pentru Iulian, să o păstreze cu sfințenie”. Acum, cartea asta valorează peste 500 de euro. De multe ori, când am rămas fără bani, m-am gândit că aș putea să vând ceva prețios din casă; dar nu s-a pus niciodată problema s-o vând pe ea. Ba mai mult, a venit odată un tip, la un eveniment-lectură pe care îl făceam cu Mitoș Micleușanu, prietenul și partenerul meu de la Radio Guerilla, și mi-a făcut cadou „Castelul orbilor”, care – la fel – este o chestie foarte prețioasă, din ’46; un volum care n-a mai fost reeditat.

[„Am și eu cărți de lectură”, strigă Adora. „Toate cărțile sunt de lectură”, îi răspunde Iulian. „Ba nu, mai sunt și de colorat, și de credit… alea se citesc mai ușor.”]

Unde ții cărțile scrise de tine, în bibliotecă?

În colțul ăsta, între Gellu Naum și prietenii mei Dan Stanciu… Tristan Tzara (râde), García Lorca… Dar nu prea sunt în ordine. Îmi mai trebuie niște rafturi.

iulian tanase017

Dacă ar fi să salvezi doar trei cărți din toată biblioteca?

Nu pot… nu pot nici măcar să-mi imaginez că s-ar întâmpla o nenorocire și o grămadă de cărți ar dispărea. Nu vreau.

Trei exemplare?… Aș salva o carte de Gellu Naum, clar. Apoi una de Saramago… Și o carte scrisă de mine, ca să nu uit că odată am fost și eu scriitor. Că poate nu mă mai apuc de scris după ce se întâmplă o nenorocire de asta. Poate rămân cu sentimentul că degeaba scrii, pentru că oricum, până la urmă, cărțile ard. La ce bun să mai scrii și să mai publici?

[„Păi măcar primești mulți bani”, completează Adora. 

„Pentru ce?”

„Pentru cărți.”

„Ee, asta e o prostie.” (râde) „Aș vrea eu să primesc mulți bani. Aș vrea să trăiesc din scris, dar nu se pune problema.”]

Să zicem că ajungi pe altă planetă și deschizi o bibliotecă. Prima carte pe care o pui pe raft ar fi?

Biblia. E cel mai la îndemână. Și, dup-aia, o carte de Coelho. (râde) Să se vadă că e posibil și așa, și așa.

Unde citești când ești acasă?

Pe canapea, în pat. N-am un loc sau mici ritualuri. Vreau doar să fie liniște și să fiu singur. Ritualuri n-am nici măcar la scris. Acum scriu în bucătărie. Mi-e și lene să mă așez la masa asta mare, în sufragerie.

Dar eu citesc pe perioade. Sunt unele când nu prea citesc. Apoi, intru așa, într-un tunel, și devorez.

Deci alternezi perioadele de scris cu cele de citit?

Da, când scriu, doar scriu. Dar se întâmplă să citesc lucruri care au legătură cu ceea ce scriu. De exemplu, când lucram la „Teoria tăcerii”, am citit o grămadă de lucruri care aveau legătură cu tăcerea – studii, lucrări despre spiritualitate, antropologie, psihologie. Deci e o bibliografie în spate. Când scriam „Oase migratoare”, citeam Jung, Platon.

Crezi în coincidențe, în cărți peste care „se întâmplă” să dai exact când ai avea nevoie de ele?

Da. Am și o poveste legată de asta, destul de recentă. Eu am ținut un curs de scris și, la un moment dat, la una dintre întîlniri, o tipă, Andreea, ne-a povestit de un roman al lui Alessandro Baricco, „Mr. Gwyn”, pe care nul îl citisem. Mi-am comandat cartea, am citit-o, mi-a plăcut foarte mult. Este vorba despre un scriitor, Jasper Gwyn, care hotărăște să se lase de scris, doar că nu poate, așa că se apucă să facă portrete din cuvinte, nu intru în detalii, recomand călduros cartea. Apoi, după câteva zile, am primit un telefon de la un prieten, Adrian Horobeț, care mi-a propus să joc rolul unui scriitor, să mă joc pe mine, mai exact, la un eveniment care părea să aibă textura unui scenariu de film: un palat metamorfozat peste noapte într-un hotel, Hotel Elevation, în ale cărui camere se întîmplă tot felul de lucruri: într-o cameră se dansează tango, într-o cameră se face ciocolată, în alta se degustă coniacuri vechi și foarte vechi, într-o alta se întîmplă o ședință foto, o altă cameră e Camera Secretelor și așa mai departe. Camera care mă privea pe mine era Camera Scriitorului. Mi s-a spus că trebuie să scriu cîte un scurt text, personalizat, pentru fiecare persoană care intră în cameră, un fel de poveste-portret în care numele persoanei din fața mea să apară în clar. Am înțeles că tocmai nimerisem într-o buclă a sincronicității. Experiența a fost una extraordinară, am povestit-o pe larg pe pagina mea de Facebook.

iulian tanase018

Eu sunt atent la semnele pe care mi le trimite viața, cred, de exemplu, că anumite cărți atrag anumite experiențe. Sunt convins că, dacă nu citeam „Mr. Gwyn”, nu mi se întâmpla să primesc jobul ăsta; putea să fie alt scriitor în locul meu, dar s-a întîmplat să fiu eu acolo, și mă bucur că s-a întîmplat așa.

Când te-ai gândit să transformi în literatură ceea ce-ți spun Adora și Sacha?

De-a lungul timpului, tot am postat pe Facebook și eu, și mama lor, Ioana, mici întâmplări, perlele pe care le spuneau ei; și au avut mare succes. Au fost persoane care mi-au spus: „De ce nu faci o carte?” Aveam ca model „Experimentul Zaica”, dar acolo erau doar întrebări ale profesorului Dorel Zaica și răspunsuri ale copiilor; nu era dialog. Ee, noi avem discuții lungi. Pe unele apuc să le notez, pe altele, nu. Nu toate sunt notabile sau publicabile. Am făcut o selecție, am redactat, le-am așezat pe capitole; și așa s-a născut „Experimentul Mamatata”, vara trecută.  Eu cred că stă în picioare drept o carte de creative parenting. Să vadă și alți părinți cum poți discuta inteligent și creativ cu copiii tăi, cum să-i bagi în seamă, cum să-i asculți. Și experimentul continuă, noi nu ne oprim niciodată din vorbit…

Am fost invitat la Cărturești Verona să le citesc din carte unor copii. Au râs în hohote! Are Sacha niște povești porcoase. De exemplu: „A fost odată un prost și s-a căcat pe el.” Când au auzit-o pe asta, lumea nu se mai oprea din râs! A fost un rîs isteric. Copiii mei știu că pot folosi cuvinte porcoase doar dacă sunt amuzanți, dacă spun o poveste.

Deci le cultivi intenționat latura asta creativă, legată de texte, de povești?

Ei nici nu-și dau seama când învață ceva și când nu. Pentru că stăm de vorbă, dansăm. Pe Beatles, le povestesc de John Lennon. Știu de David Bowie, de Michael Jackson. Vorbim de ochiul minții, de Castaneda, de Don Juan Matus, de toate experiențele alea. Dar totul e firesc. Nu mă așez la catedră  și le zic: „Acum vă vorbesc despre asta.” Dar ei au niște abilități de limbaj extraordinare. Adora face niște jocuri de cuvinte minunate. Aici, amîndoi m-au moștenit, dacă nu cumva m-au și depășit.

Când ai scris primele poezii?

Primele poezii proaste le-am scris prin clasa a X-a. Apoi, când am terminat liceul, am avut o perioadă în care am tot scris poezii. Erau oribile, n-aveai ce să faci cu ele.

Când ți-ai dat seama că sunt proaste?

Când am început să citesc poezie. Dar asta este condiția. Asta spune și Stephen King, în „Misterul regelui”: Dacă vrei să să scrii, trebuie să faci două lucruri: să scrii și să citești. Or eu nu prea citeam pe vremea aia; am fost fotbalist legitimat, am jucat la o echipă din Bacău, dintr-o ligă inferioară. Dar, după ce am terminat liceul, am avut niște stări care m-au făcut să vreau să scriu. Textele erau proaste. Dar nu contează. Stările în care le-am scris erau autentice. Însă trusa de unelte a scriitorlui care voiam să fiu era goală pe vremea aia: vocabular, gramatică, elemente de stil. Eram deficitar la capitolul lecturi. Dar stările s-au menținut, iar eu am început să intru în contact cu poezia bună, a altora. Și, cum scrisul este o meserie care se învață… Nu poți să predai talentul, nu poți să predai – Doamne, ferește! – geniul, dar meșteșugul se învață.

iulian tanase020

Eu m-am calificat la locul de muncă, scriind și citind.
De prin ’96 am început s-o iau mai în serios cu scrisul. Tot nu erau grozave lucrurile pe care le scriam, dar era un progres. În ’97, când m-am angajat la Academia Cațavencu, a fost ca și cum aș fi trecut un prag, pentru că erau foarte mulți scriitori în redacție – Dan Stanciu, Florin Iaru, Ștefan Agopian, Tudor Octavian, chiar și cu Mircea Dinescu mă mai intersectam pe-acolo. Am auzit și eu de diverși autori  – de Sabato, de Cortazar, de Borges; nu fusese cazul până atunci. Am avut un mare noroc că am lucrat 13 ani într-un mediu extrem de creativ, cu oameni inteligenți, citiți și așa mai departe.
Tudor Octavian mi-a zis odată: „Băi, am văzut într-un anticariat tot Cehov! Du-te și ți-l ia, o să-ți prindă bine.” Și m-am dus. Mi-am luat 12 sau 13 volume pe loc. E bine să ai niște Cehov în casă… (râde) Te apără de hoți.

Care e cel mai special loc în care ai citit vreodată?

Nu știu… Dar pot să-ți zic un loc straniu de scris. În 2010, mă duceam la Ljubljana, la fesitvalul de poezie „Days of Poetry and Wine”. În aeroportul din Frankfurt mi-a venit ideea pentru „Oase migratoare”. Aveam o grămadă de fotografii cu oase. Uite, să vă arăt oasele mele.

oase
Puneam oasele astea de vită pe diverse suprafețe – pe frunze, pe pietre, pe lemn – și făceam fotografii. Mi-a venit ideea că cele trei oase sunt un suflet și am hotărît că voi scrie o carte despre suflet. Cînd am ajuns în Ljubljana, m-am instalat la o masă, pe o terasă a hotelului și am început să scriu. N-am fost deloc interesat să vizitez orașul. Apoi aveam lecturi în toată Slovenia, unde mergeam cu mașina. Ăia goneau cu mașina pe serpentine, eu stăteam pe bancheta din spate și scriam. Eram ca într-o transă. Intrasem în tunel. Cumva e mai simplu de scris în locuri ciudate decât de citit… Oricum e ciudat să citești în ziua de azi, nu prea se mai practică. (râde) 

 

FOTO: Petrică Tănase

 

17
/11
/17

SCRISORI CĂTRE CEI DIN CĂRȚI Pe urmele jurnalistei și spioanei americane Marguerite Harrison, pe când bolșevismul începea.

16
/11
/17

Cartea „Spionul care a ieșit din joc” (traducere din limba engleză de Michaela Tache) a fost publicată în acest an la Editura Rao (tot în 2017, romanul, publicat inițial în 1963, a fost ecranizat de BBC).

16
/11
/17

Grupul Librarium anunță deschiderea unei noi librării în București în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național I.L. Caragiale. Evenimentul de lansare va avea loc joi, 16 noiembrie, începând cu ora 18:00. Vor fi prezenti la eveniment Ion Caramitru, directorul Teatrului Național, scriitorii Marius Chivu și Alex Tocilescu și Laura Câlțea, blogger cultural.

12
/11
/17

Scriitorul Bogdan Suceavă se va întâlni în perioada 17-23 noiembrie cu cititorii din Bucureşti şi Cluj, cu prilejul apariţiei celui mai nou volum, „Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, publicat recent la Editura Polirom, disponibil şi în format electronic.

07
/11
/17

Premiul Goncourt, cel mai prestigios trofeu din literatura francofonă, a fost decernat luni scriitorului Eric Vuillard pentru romanul "L'ordre du jour". Tot luni a fost atribuit și premiul Renaudot, care a revenit în acest an scriitorului Olivier Guez pentru volumul "La disparition de Josef Mengele".

01
/11
/17

O ediție foarte rară din "Swann", primul volum al romanului ''În căutarea timpului pierdut'', a fost vândut luni la casa de licitație Sotheby's cu peste o jumătate de milion de euro. O comoară pentru bibliofili, volumul este unul dintre cele cinci exemplare ale lui "Swann" imprimate pe hârtie japoneză sau "washi" de către Marcel Proust (1871-1922).

27
/10
/17

Colecția de nuvele „Cartea scurtelor iubiri eterne” (traducere din limba franceză de Dan Radu Stănescu) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2016.

24
/10
/17

Romanul „Uriașul îngropat”, de Kazuo Ishiguro (traducere din limba engleză de Vali Florescu), a fost publicat la Editura Polirom, în anul 2015. Kazuo Ishiguro a primit în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură.

21
/10
/17

În perioada 20-28 octombrie are loc a patra editie a HomeFest. Nouă zile în care bucureştenii se pot bucura de spectacole neconvenţionale de teatru sau dans, de lecturi, concerte şi performance-uri.

20
/10
/17

Cartea „O undiță pentru bunicul meu” (traducere din limba chineză de Irina Ivașcu) de Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000) a fost publicată la Editura Polirom, în 2017.

Page 1 of 7112345...102030...Last »