CRONICĂ DE FILM În „Tipografic Majuscul”, unul din cele două filme cu care participă la Berlinale, în secţiunea Forum, Radu Jude îşi continuă interesul pentru trecutul României. Acum o face sub forma unui film-eseu greu de încadrat, prin care duce căutările sale stilistice recente într-o zonă radicală şi extrem de ofertantă.
Un articol de Ionuţ Mareş|11 februarie 2020
Scenariul de la „Tipografic Majuscul” este bazat pe textul spectacolului documentar cu acelaşi titlu pus în scenă de Gianina Cărbunariu (care, la fel ca în „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, are o apariţie cameo şi în noul lungmetraj al lui Radu Jude).
Atât spectacolul, cât şi filmul reconstituie, cu mijloacele specifice fiecărui limbaj artistic, povestea reală a adolescentului Mugur Călinescu din Botoşani, care în 1981 a scris pe pereţii unor clădiri oficiale din oraş manifeste anticomuniste (printre ele, apeluri ca „Vrem democraţie!” şi „Vrem libertate!”).
Acest fapt a alertat Securitatea, care l-a descoperit în cele din urmă, apoi l-a anchetat şi urmărit îndeaproape, după ce i-a organizat o sesiune umilitoare de oprobriu public. Interogaţi au fost şi părinţii (despărţiţi), dar şi câţiva colegi, prieteni şi presupuşi martori. Informaţiile sunt adunate din două dosare pe care Securitatea le-a făcut, „Panoul” şi „Elevul”.
Tânărul a murit în 1985 de leucemie, existând unele suspiciuni că ar fi fost iradiat în timpul interogatoriilor. Dar pentru că în legătură cu acest lucru nu există materiale documentare, nu se insistă asupra sa nici în spectacol, nici în film.
În film, accentul este pus în schimb pe acţiunile lui Mugur Călinescu, pe felul în care a fost identificat şi pe urmările gesturilor sale curajoase (care nu puteau rămâne nepedepsite), pentru ca în final să existe şi un moment plasat în prezent, ca un epilog despre unde ne aflăm acum, la aproape patru decenii de la faptele elevului.
Opţiunea lui Radu Jude de a alege un astfel de subiect, primul din cariera sa care tratează perioada comunistă, s-ar putea să surprindă (mai ales pe intelectualii de stânga de la noi), dat fiind interesul său mai degrabă pentru perioada interbelică şi pentru subiecte precum antisemitismul şi Holocaustul, arătat în precedentele trei filme: deja menţionatul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, „Inimi cicatrizate” şi documentarul „Ţara moartă”.
Şi s-ar putea să îi îmbunătăţească puţin imaginea în rândul intelectualilor conservatori anticomunişti şi publicului acestora dispus să vadă filmul.
Cert este însă că Radu Jude investighează în continuare trecutul mai puţin cunoscut şi discutat al României, alegând un subiect care îi permite, pe de o parte, să dezvolte temele sale mari şi, pe de altă parte, să îşi extindă căutările formale.
Aşa se face că „Tipografic Majuscul” este un film-eseu original, greu de încadrat, radical şi extrem de ofertant. Un exerciţiu de inspiraţie eisensteiniană în care logica unui montaj al opoziţiilor puternice stă la baza unui discurs critic prin imagini despre România anilor `80, despre dictatură, despre manipulare, despre frică, despre curaj, despre minciuna omniprezentă şi despre adevărul ascuns.
În lipsa imaginilor care să documenteze un caz rar de eroism ca cel al elevului Mugur Călinescu, pus cap la cap din informaţiile din dosare, Radu Jude apelează la o punere în scenă cu actori. Firul narativ este însă minim, epurat, redus la esenţă, la momentele relevante din traseul urmat de protagonist (jucat de Şerban Lazarovici), aşa cum reiese din respectivele arhive.
Fidel concepţiei brechtiene privind distanţarea, Radu Jude amplifică semnificativ artificialitatea, printr-un dispozitiv unic în cinematografia română. Cele trei-patru decoruri, fiecare într-o culoare stridentă dominantă (roşu, violet, albastru), fac parte dintr-un platou circular care ne este arătat încă de la început, pentru a sparge orice potenţială iluzie (înspre final, camera de filmat chiar panoramează de la unul la altul).
În plus, fiecare decor nu afişează decât un obiect de recuzită principal (de pildă, pentru a înţelege că suntem în casa lui Mugur Călinescu şi a mamei sale, jucată de Ioana Iacob, în plan secund este plasat un televizor mare, model vechi, cu „purici” pe ecran; pentru a realiza că suntem la Securitate, în plan secund tronează un uriaş dispozitiv de înregistrare etc.).
Cele câteva dialoguri, în special între tânăr şi părinţii săi (tatăl e interpretat de Şerban Pavlu), sunt spuse fără inflexiuni, fără naturaleţea mult aşteptată în cazul actorilor, ca şi cum ar fi citite mecanic nişte replici transcrise din dosare. Iar poziţia actorilor este una rigidă, fără gesturile fireşti pe care le-ar face doi oameni angajaţi într-o discuţie.
Fiecare persoană menţionată în dosare cu câte o depoziţie, deopotrivă martori şi anchetatori, este întruchipată de câte un actor care rosteşte respectivele declaraţii privind direct în cameră, de cele mai multe ori în prim-plan (singurele abateri emoţionale pe care şi le permite Radu Jude sunt ochii vag înlăcrimaţi ai câte unui personaj sau mici efecte comice date de excentricitatea câte unui vorbitor).
Sunt refuzate abrupt orice tentaţie spre senzaţional şi orice urmă de dramatizare a cazului, care a fost oricum unul tragic în sine – abordarea este una clinică, în linie cu tonul rece din dosare şi care îndeamnă mai mult la reflecţie decât la o clasică empatizare.
Radu Jude intercalează aceste momente de atipică reconstituire cu numeroase fragmente din arhiva Televiziunii Române, diferite momente din ceea ce se transmitea la televizor chiar în zilele şi lunile din 1981 şi 1982 când, undeva la Botoşani, un adolescent îndrăznea să spună de unul singur ceea ce o mare parte a populaţiei probabil simţea dar nu avea forţa să exprime (cedând fricii şi laşităţii) şi era terorizat de Securitate.
În timp ce în reportajele şi jurnalele de actualităţi se proslăveau realizările comunismului şi ale lui Ceauşescu, se lăudau frumuseţile ţării şi măreţia civilizaţiei române sau se înfierau abaterile de la idelogia oficială, iar emisiunile de divertisment doreau să lase impresia unei euforizante stări de bine generale, realitatea era că un copil suferea în tăcere, nebăgat în seamă de nimeni, doar pentru că arătase evidenţa.
Puse în alternanţă cu scenele dedramatizate cu actori, fragmentele propagandistice din arhivă, alese atât pentru spectaculozitatea lor, cât şi pentru a intra uneori într-un dialog subtil, de o ironie amară, cu secvenţele cu ceea ce i întâmplă protagonistului, îşi relevă şi mai puternic grotescul lor funest. Falsul este arătat în toată deşănţarea sa.
O astfel de opoziţie poate părea simplificatoare, însă structura de montaj propusă de Radu Jude, ireverenţioasă prin extremele sale, cu alternanţa între gravitatea poveştii lui Mugur Călinescu şi caraghiosul imaginilor oficiale (care sunt astfel deconstruite), atinge fără menajamente câteva din temele sensibile din mentalul colectiv al acestor trei decenii postcomuniste legate de raportarea extrem de amestecată la trecutul recent. Este marele pariu câştigat al filmului.
Filmul va putea fi văzut în cinematografe din 21 februarie.
