„Ultimii” (Teatrul Metropolis): nici cei dintâi, nici cei din urmă, doar ca mai toți
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimii-teatrul-metropolis-nici-cei-dintai-nici-cei-din-urma-doar-ca-mai-toti/

Unul dintre spectacolele propuse de Teatrul Metropolis la care Mimi Brănescu semnează regia (în acest caz şi textul), este Ultimii. Din distribuţie fac parte Adrian Titieni (a cărui interpretare e inepuizabil de antrenantă şi plină şi ghiduşii), Emanuel Pârvu, Andreea Mateiu şi Conrad Mericoffer.

Un articol de Cristina Enescu Aky|25 februarie 2019

„Ultimii” sunt cele patru personaje ale unei intrigi de familie deopotrivă telenovelică și banală, sfâșietoare și comică (precum, de altfel, orice poveste de familie), care se defășoară în curtea casei rurale a lui Ică (Adrian Titieni). El este tatăl celor doi frați, Marcu (Emanuel Pârvu) și Lulu (Conrad Mericoffer), iar acesta din urmă locuiește aici cu soția sa, Luminița (Andreea Mateiu) ca să aibă grijă de tatăl său dar și pentru că are o situație nu prea roză. Vizita lui Marcu de ziua de naștere a tatălui declanșează progresiv o cascadă de interacțiuni rareori tihnite sau simple între cele patru personaje, fiecare aducând-și aportul de dramoletă, frustrări și izbucniri emoționale.

Frământările și poverile (inițial ascunse, apoi revărsate din belșug) ale fiecăruia dintre personaje și interacțiunile lor din ce în ce mai tensionate sunt punctate periodic de lumina roșie, pulsândă, și de sunetul trenurilor care trec aproape de casă. Marcu, Lulu și Luminița, cu apăsările lor individuale, de cuplu și de familie, par să se afle în același timp la o răspântie de drumuri și totodată într-o stagnare neputincioasă, cu accente comice sau amare, fiind deopotrivă pasageri în goana unui tren care nu îi prea duce unde își doresc și pasageri care tot așteaptă trenul soluțiilor la probleme – un tren care parcă nu mai vine.

Marcu cel copleșit de ale lui și ale altora e și înțeleptul familiei și cel cu ratările cele mai dureroase, împăciuitorul dar și răzbunătorul, cel echilibrat și totodată cel mai amărât, e un personaj consistent cu sine însuși și credibil, cel mai puțin telenovelic dintre personaje. Lulu, muzicianul de sat cu aspirații de vedetă trudește de un an la compunerea unei piese deja compuse (ceilalți i-ar spune plagiat, el îi spune „reorchestrare”) și e de neoprit când începe să devoaleze secretele dureroase și rușinoase ale celorlalți. Luminița alternează între a pleca și a rămâne, între stridențe de țață și emoții vibrante, și mănâncă pufuleți cu o poftă molipsitoare.

În timp ce în curtea lui se derulează dramoletele, isteriile, melancoliile și duelurile dintre cei doi frați și noră, tatăl (Ică) se distrează copios. E ca un telespectator în fața unui reality show, la care însă și participă când îi convine sau când este târât în acțiune de celelalte personaje. Uneori mai pune niște paie pe focul conflictelor, alteori se lamentează teatral, ocazional explodează urmărind efecte precise, uneori chiar e prins în offsaid, dar în majoritatea timpului e poznaș și de o delicioasă lejeritate. Modul foarte vioi în care Adrian Titieni îl întruchipează pe bătrânul cu dizabilitate fizică (umblă cu un cadru) dar o mare abilitate psihologică de manipulare e savuros și compensează unele momente în care tensiunea narativă și energia de pe scenă tind să treneze.

Fiecare personaj se simte într-un fel ultimul în drumul spre găsirea fericirii și a împlinirii sale, dar în același timp mai are energie să observe că ceilalți sunt parcă și mai în urmă. Cam ca în viață, când ultimii nu sunt neapărat și cei din urmă (cel puțin în propria lor viziune).

Ultimii” e un spectacol pe care probabil unii îl vor savura ca pe o comedie tivită cu fire de amărăciune și drame familiale, alții vor observa mai degrabă abundența limbajului frust, nu de puține ori destul de dur și momentele în care povestea și interpretarea celor trei actori mai tineri parcă nu se încheagă, alții poate vor aprecia combinația tuturor acestor elemente. Spectacolul este o bucată de viață transpusă pe scenă, așa cum e viața: cu umor și dramă, cu ratări și momente de triumf (ambele trecătoare), cu personaje și povești mai mult sau mai puțin credibile și atractive, în care cu siguranță fiecare poate regăsi măcar frânturi din sine. Câte sacrificii sau victime sunt permise și acceptabile pentru atingerea fericirii personale, cum se pot vindeca relațiile cu cei apropiați atunci când lucrurile scapă de sub control, ce contează mai mult – adevărul și dreptatea sau fericirea și liniștea interioară – la aceste întrebări și la multe altele cei patru nu reușesc să găsească răspunsuri clare de-a lungul spectacolului, lăsând această sarcină mai degrabă în seama publicului, fiecare putând răspunde de fapt doar pentru sine.

 

Ultimii

Regia: Mimi Brănescu

Cu: Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, Conrad Mericoffer, Andreea Mateiu

Scenografie: Adela Pârvu, Maria Tache, Andreea Beșliu

Muzica: Vasi Bordianu

Light design: Șerban Ionescu

Durată: 1h 45min

Teatrul Metropolis, București

 

03
/02
/15

„M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi o iubesc. Mihaela (n.r. Tonitza – soţia actorului, care s-a stins din viaţă în 2010) a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul.“ - Ştefan Iordache. Într-o zi de 3 februarie (1941) se năştea actorul Ştefan Iordache, unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune.

02
/02
/15

Nelson Freire, ansamblul Voces8 și dirijorul Riccardo Chailly sunt protagoniștii unor interesante discuri care apar săptămân aceasta în atenția publicului din România. 3 discuri, 3 programe diferite, potrivite pentru toate gusturile celor care iubesc muzica bună – de la renaștere la romantismul târziu, 3 propuneri care vor încălzi serile mohorâte de iarnă pe care le mai avem în față luna aceasta.

02
/02
/15

Prima săptămână din februarie aduce pe scenă trei spectacole excepționale, în regia lui Silviu Purcărete: „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, pe 3 februarie, „Călătoriile lui Gulliver”, exerciții scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift, pe 4 februarie și „Oidip”, scenariul original și regia Silviu Purcărete, pe 5 februarie.

02
/02
/15

Lucian Boicu, un român stabilit în Canada, a lucrat la efectele vizuale ale filmului "American Sniper", de Clint Eastwood, un lungmetraj nominalizat la şase premii Oscar şi inspirat din povestea adevărată a lunetistului Chris Kyle.

02
/02
/15

Joi, 5 februarie, ora 19.00, odată cu premiera spectacolului Parapanghelos (un cabaret după “Cânticelele comice” ale lui Vasile Alecsandri) va avea loc și inaugurarea unui nou design al Sălii Lecoq, transformată acum în CAFÉ-TEATRU MASCA. 

02
/02
/15

Filmul românesc de scurtmetraj este prezent și anul acesta la Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand (30 ianuarie – 7 februarie 2015) prin intermediul Asociației ESTE’N’EST, care organizează pentru a șaptea oară consecutiv standul românesc din cadrul marketului festivalului, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

02
/02
/15

Am trăit s-o vedem şi pe asta, ar spune melomanii urbei lui Marius Manole. Ieşenii care îşi plătesc la timp facturile la întreţinere pot câştiga premii oferite de către administratorul de imobile al Primăriei, respectiv Termo-Service, printre premii figurând şi două bilete la concertul lui Andre Rieu, din luna iunie, de la Bucureşti.

02
/02
/15

În filmul "Chuck Norris vs. Communism", de Ilinca Călugăreanu, peliculă selectată în secţiunea competiţională World Cinema Documentary, la cea de-a 31-a ediţie a Festivalului Sundance, o generaţie întreagă se îndrăgosteşte de film, în epoca Războului Rece, scrie prestigioasa publicaţie IndieWire.

01
/02
/15

Luni, 2 februarie, de la ora 20.30, la TVR 2, „Vocea Patriotului Naționale – Restituiri I.L. Caragiale” (premiera tv: 1992)  aduce din Arhiva de Aur a Televiziunii Române momente teatrale unice realizate după schițele: „Jertfe patriotice”, „Situațiunea”, „Tempora”, „Cum devine cineva revoluționar și om politic”, „Atmosferă încărcată” și „Diplomație”.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.