Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni – venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.
Un articol de Liviu Drugă|13 septembrie 2018
Cretinii mai sus descrişi sunt orbi. Femeia e invizibilă. Complet invizibilă. Nu o bagă nimeni în seamă. Deşi nu plânge, mama îi bagă pruncului sânul în gură. Sân de mamă, idioţilor! Nimeni – femeie, bărbat, fată sau băiat, tânăr sau bătrân, nu mişcă. Nu se ridică nimeni să îi ofere locul.
Femeia stă în mijlocul autocarului, între scaune, alăptându-şi copilul la sân, ca şi când e normal să i se întâmple asta.
Mă ridic, cu sciatica mea cu tot, şi îi ofer locul. ”Poftiţi, Doamnă, aici!” În primul moment nici nu înţelege ce îi zic. O urmează 2 fetiţe foarte dinamice: mai târziu, ele vor umbla la butoanele de aer condiţionat, obraznice, 5-7 ani. Copii!
Călătorii din zona mea îşi văd de ale lor. Îmi vine să le zbor capul cu un cutter tocit. Tac, totuşi. O femeie din spatele meu se oferă să îmi ţină rucsacul. Mulţumesc. Iată, sunt şi oameni aici.
Ţiganca, din senin, îmi zice să îmi trăiască copiii. Moment stâmjenitor, nu ştiu ce să îi răspund. Dau din cap fără sens, sciatica îşi vede de ale ei. Mă gândesc la copilul meu. Să nu ajungă niciodată ca nesimţiţii ăştia.
Mama ţigancă întreabă cât mai e până la…? Seminaristul (creştinul dobitoc) răspunde mieros. Blonduţul de lângă seminarist se bagă în discuţie, amabil: ştie zona.
Îmi vine să le zic câteva înjurături. Sau să le zbor capul. Nu fac nimic. Nu vor înţelege nimic. Mă uit la puiul de om care doarme în braţele mamei.
Copilul are o faţă senină, cu mâinile drăgălaşe strânse la piept. Cu mânuţele astea, mai târziu, va lovi nişte feţe în cafturi de şatră sau va cerşi prin intersecţia Marelui Oraş. Acum însă doarme liniştit într-un autobuz plin cu rasişti.
(via Liviu Drugă)
Foto: Time of the Gypsies
