Un erudit pătimaș: Eugen Lozovan
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-erudit-patimas-eugen-lozovan/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Erudiţia e definită în enciclopedii drept „cunoaştere aprofundată într-un domeniu oarecare”. Ea se aplică cu asupra de măsură unui emigrant român în Occident în anii ʹ50 şi totodată ridică o întrebare: erudiţia te face mai înţelegător, mai tolerant, mai înţelept ori te înverşunează, te crispează, te înrăieşte – tot peste măsură?

Un articol de Georgeta Filitti|6 februarie 2018

Eugen Lozovan (1929-1997), lingvist, poet, traducător și jurnalist, folosește în 1950 oportunitatea unei călătorii la Viena și rămâne acolo. Are un parcurs de instruire exemplar: studii de lingvistică și italiană la Sorbona și Strasbourg, când acumulează un bagaj impresionant despre dialectele meridionale, cu referire specială la cel sard, comparate cu limba română; apoi de arheologie, etruscologie, epigrafie latină, slavistică, dialectologie, onomastică.

A recunoscut public ce mult datora profesorilor români aflați în Europa apuseană, N. I. Herescu, Basil Munteanu, Sever Pop și Dumitru Găzdaru („adevărată succesiune apostolică a universității românești”). A intrat rapid în rândul lor ca profesor la Universitatea din Copenhaga. Conferințele ținute în instituții prestigioase (din La Plata, Bahia Blanca, Rosario, Buenos Aires, Harvard, Cambridge, Massachusets) îi sporesc notorietatea. La fel studiile publicate în reviste de specialitate.

Tema obsesivă rămâne limba română. Iată câteva titluri: Atlas lingvistic al limbii române „moldovenești” (1954), Expatriere și bilingvism (1955), Lexicologie românească (1959), Limbă și ambianță. Probleme stilistice ale limbii române în afara frontierelor, O ficțiune a lingvisticii sovietice: limba moldovenească, Toponimie română în hărțile și portulanele italiene, Dacia alexandrină, Numele etnic al dacilor. Unele din aceste studii s-au publicat în 1998, la București, sub titlul Dacia sacra.

Să adăugăm studiile consacrate lui Ovidiu (Ovidiu și bilingvismul, Realități pontice și necesități literare la Ovidiu ș.a.) ca și cele privind raporturile slavo române (Marginalia romano slavica, Contacte slavo române în secolele X-XII. Apoi Vikingii și valahii în Evul Mediu; Relații culturale româno-scandinave în secolul XIX; Doina și saga. Paralele epice româno-scandinave; Un doctor danez în Moldova: Hans Andersen Skovgaard, 1600-1656. Roma, Dacia și Scandinavia la Eminescu, adunate apoi toate sub titlul generic Scando-romanica).

Prețioase rămân și analizele legate de opera lui B.P. Hajdeu (Ereditatea lui B.P. Hajdeu, Hajdeu, gânditorul politic. B.P. Hajdeu și zeii nordici) și D. Cantemir (D. Cantemir, panegirist al lui Petru cel Mare, Un faliment diplomatic, alianța lui D. Cantemir cu Petru cel Mare, 1711, D. Cantemir înaintea iluminismului, D. Cantemir francmason?). În fine, cercetări de genealogie: Strămoșii Romanovi ai regelui Mihai, Regina Elisabeta a României, strănepoata lui Dimitrie Cantemir, Boieri și voievozi moldoveni în aristocrația europeană etc.

Preocupărilor atât de rafinate le adaugă E.L. și articole de polemică înfierbântată, găzduite de foaia Stindardul (München). I. L. Caragiale este „pata unsuroasă de halva, duhnetul de mastică și tejghea, sudalma suburbană, orizontul nedepășit al grataragiilor și pațachinelor, vulgaritatea papugiilor și semidocților… felul în care a înțeles Caragiale să facă satiră este nu numai o ofensă adusă simț ci însăși tradiției românești”. Vintilă Horia, „complexul rusnacoid”. Mircea Eliade, „salariul dezertării”, „enciclopeliadism”, „lichelism și desinformare”. Emil Cioran, „Pe culmile descreierării”, Eugen Ionescu, „agitator peremist”. Și exemplele pot continua.

Cu aceiași exaltare și-a mărturisit crezul legionar, regretând doar faptul că, prea tânăr fiind, n-a putu participa efectiv la „acest seism spiritual prin care a trecut neamul românesc în secolul XX”.

Există o măsură în toate cele. Când o ignori, riști ca lumea, grăbită, să nu te mai ia în seamă de fel.

Foto: Exilul.blogspot.ro



29
/01
/15

Caragiale, egoist și manipulator, a știut să se joace întotdeauna cu aparențele, jonglând și în viața reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la aparițiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiștii francezi.

01
/01
/15

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit admiraţie unanimă. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa.

23
/12
/14

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariției acestui simbol și cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

18
/12
/14

„Un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică”, așa îl descria pianista Cella Delavrancea, care l-a cunoscut pe I.L. Caragiale la Berlin. Pe de altă parte - un ins pasional, amorezat, cu ochii care-i fugeau după femei.

11
/12
/14

Amza Pellea pleca după țigări și, uneori, se întorcea după trei zile. Gheorghe Dinică l-a luat de guler pe comandantul de la Otopeni. Vladimir Găitan ar fi putut juca într-un film de Michelangelo Antonioni... Câteodată, poveștile din culise sunt mai palpitante decât cele de pe scenă.

26
/11
/14

În primăvara anului 1967, Eugen Ionescu, aflat în Elveţia, la tratament, trece printr-o criză severă de depresie, pornită din falsa impresie că piesele sale nu mai sunt jucate şi că celebritatea îi apune. Ca să-şi depăşească starea, dramaturgul bea cantităţi însemnate de alcool, fapt care îi accentuează criza.