Caragiale, necioplit şi lord, într-o singură zi
https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-necioplit-si-lord-intr-o-singura-zi/

Caragiale, egoist şi manipulator, a ştiut să se joace întotdeauna cu aparenţele, jonglând şi în viaţa reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la apariţiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiştii francezi.

Un articol de Monica Andrei|29 Ianuarie 2015

Cincinat Pavelescu l-a cunoscut bine pe Caragiale. O verişoară a mamei sale, născută Bucşan, avea o culă la moşia Parepa, iar soţia autorului „Nopţii furtunoase” era nepoata lui Pavelescu. În amintirile sale, Pavelescu povesteşte cum mătușa era foarte nemulţumită de faptul că nepoata ei, născută Burelly, se căsătorise cu un scriitor care avea reputaţia să întârzie prin berării şi „făcea piese de teatru pe care le şi juca”.

Bătrâna artistocrată, care venea rar pe la Bucureşti, îşi închipuia că dramaturgul era un om imposibil, fără maniere şi făcea des traseul din culisele teatrului spre berărie. Zvonul ajunsese şi la urechea „berarului“. Lui Caragiale îi fulgeră în creştet ideea c-ar fi bine, să-i facă o vizită mătuşii, împreună cu soţia Didina, ca să se prezinte. Auzise că moşia Parepa şi castelul nu sunt departe de gară, dar de la gară până în satul cu pricina erau câţiva kilometri.

Era o dimineaţă frumoasă de iunie când Caragiale și nevasta au coborât din tren şi au pornit la braţ spre moşia rudei, pe un drum neasfaltat, plin de mizerie şi praf.

Pe la nouă şi jumătate ei ajung – povesteşte Cincinat Pavelescu în amintirile sale – la uşa mătuşii care dormea. Văzând că nobila lui mătuşă doarme, Caragiale se urcă pe o scară de lemn şi nimereşte în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame, cărţi în limba greacă şi franceză.

Caragiale

Amator priceput de mobile de stil şi cărţi rare, se apucă de cotrobăit, iar pe la amiază se apleacă pe gura podului şi strigă unui argat din curte: „Ei, creştine, aduceţi-mi mămăligă, brânză, două cepe şi un clondir cu vin, că eu nu mai cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să nu mă aştepte.”

În sufragerie, la ora mesei, anunţul declanșează stupoare generală. Mătuşa-şi plângea nepoata şi nu înţelegea cum a putut să se mărite cu un astfel de om necivilizat. A urmat un dejun rece, tăcut. „Noblesse oblige!”

După masă, cucoanele s-au plimbat pe aleile din parcul castelului, apoi s-au dus să se odihnească. În pod, „maestrul“, continua „investigaţiile“ în simfonia greierilor, printre pânzele paianjenilor, prin praful de un deget, lângă şoricăria tulburată în patriarhala împărăţie, în timp ce golea vinul din clondir.

Pe la 4 după masă, coboară victorios din arhivele podului, încărcat cu ediţii princeps, gravuri, pergamente, bibelouri preţioase şi alte istorice vechituri. Îşi dăduse imediat seama de impresia detestabilă pe care o pricinuise în timpul exilului voluntar. Aşa că a pregătit pentru seară o lovitură de teatru menită să-l reabiliteze complet.

Șiretlicul lui Caragiale

S-a dus în sat. Făcând vizite în dreapta şi în stânga, s-a întors cu un buchet multicolor. Seara şi-a pus smochingul, ghetele de lac, pălăria, a trimis înainte de masă mătuşii o scrisoare în limba franceză plină cu spiritul şi slova lui Voltaire, cerându-şi scuze că ţinuta în care se găsea după o călătorie aşa de obositoare cu trăsura de la gară până la conac nu i-a îngăduit să se prezinte în faţa unei doamne obişnuită cu uzanţele curţii domneşti.

Scrisoarea cu ortografia franceză impecabilă, galanteria stilului şi florile au impresionat-o atât de adânc pe mătuşa care-şi plângea nepoata căzută în gheara monstrului, că seara ardea de nerăbdare să-l felicite şi să-l admire.

„Ajuns în salon, ca un lord, Caragiale a făcut o reverenţă, i-a dat braţul bătrânei castelane ca s-o conducă în sufragerie, încât biata Bucşancă s-a intimidat. Îl privea şi se tot mira, auzindu-l vorbind cu atâta graţie despre moraliştii ei favoriţi: La Bruyere, La Fontaine, La Rochefoucauld, Voltaire. Se întreba dacă e tot omul acela care de dimineaţă ceruse vin, ceapă şi mămăligă din uşa podului. Mătuşii îi creştea inima de bucurie, îşi tot săruta nepoata certând-o că nu i-a vorbit vreodată de calităţile extrordinare ale soţului ei, om educat, cult şi cu o figură aristocratică.”

La masă, autorul „Scrisorii pierdute” îi observase mătuşii o slăbiciune. Era umilită că soţui ei, frate cu generalul Semeşescu şi fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arată revoltat şi-i spune: „Mă gândesc că prefectul, fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general”, în timp ce mătuşa ştergea o lacrimă melancolică de pe obraz. „Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica şi domnul Cuza, şi stăpânirea actuală.”

Zis şi făcut. Caragiale îi trimisese de la litograful curţii Regale cărţi de vizită: „D-na Smaranda Colonel M., născută Bucşan”. Cam 12 ani a prezentat cucoana această carte de vizită, convinsă fiind că soțul ei va primi gradul post mortem. Când a vrut să-l ridice pe mort la gradul de general, castelana în vârstă a închis însă ochii pentru totdeauna.

Cât timp a trăit bătrâna, Caragiale a rămas nepotul ei favorit. A revenit la moşia Parepa de mai multe ori, făcând aceeaşi impresie la masa de seară, nu la cea de la dejun, iar la plecare căra tot ce găsea de prin pod şi din cămară, unde se mai găseau cărţi rare şi mobile vechi. Caragiale se îndrăgostise de mobilele vechi ce trăiau prin cultura galantă din veacul Regelui Soare.

Surse: Braşovul literar şi artistic, 1933, nr. 14; Amintiri despre Caragiale – Cincinat Pavelescu, Amintiri literare, 1972

19
/11
/19

„Travling: Tradiții Creative” este o încercare de video-documentare a modalităților prin care patrimoniul cultural și natural contribuie la dezvoltarea comunităților, din punct de vedere economic, turistic, social, cultural și identitar.

02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »