Un intelectual ”cumpărat” din Occident în 1962: Sanda Stolojan
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-intelectual-cumparat-din-occident-in-1962-sanda-stolojan/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pentru românii tineri de astăzi pare chinezărie curată să le spui că a fost o vreme când oamenii erau arestaţi ca ”huligani” şi ”duşmani ai poporului” pentru că citeau revista americană Life sau notau într-un caiet, comparativ, preţurile din Franţa şi pe cele din România.

Un articol de Georgeta Filitti|18 ianuarie 2018

Trebuia să se socoată fericiți dacă cineva din Occident plătea o sumă de 6-10.000 de dolari autorităților române – adică ”îi cumpăra”. Și totuși asemenea lucruri s-au întâmplat. Cu sutele.

Sanda Stolojan (1919-2005) era nepoata de fiu a diplomatului și scriitorului clasic român Duiliu Zamfirescu. Tatăl ei, Alexandru Zamfirescu a fost deopotrivă diplomat. A copilărit astfel la Roma, Berlin, Haga, Copenhaga, Sao Paolo, Lisabona, Varșovia. Absolventă de filologie, a fost privită cu suspiciune de Securitate. A lucrat ca traducătoare, apoi a fost ”cumpărată” de familia soțului aflată în Franța. A devenit traducătoare pentru limba română a președinților Franței Charles de Gaulle (a scris cartea Avec Ch. de Gaulle en Roumanie),Georges Pompidou, Valéry Giscard dʹEstaing, Francois Mitterrand. În același timp pune bazele publicației Cahiers de lʹEst, rezervată oamenilor de litere din răsăritul continentului.

Sanda Stolojan a fost una din româncele implicate plenar în militantismul exilului. În 1884 a devenit președinta Ligii pentru apărarea drepturilor omului în România. Concomitent, își cultivă vocația de critic literar. În 1980 publică la Boston monografia Duiliu Zamfirescu, considerată a fi printre cele mai izbutite portrete de scriitor realizate în literatura română. Tot ei datorăm volumele Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian și Ceruri nomade, cu evocări expresive ale unor personalități ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu. A fost deopotrivă prezentă în presa română din străinătate, despre care azi știm încă destul de puține lucruri (Cuvântul românesc, Ethos, Ființa românească, Contrapunct, Dialog, Limite, Journal of the Romanian American Academy of Arts and Sciences etc etc).

În vara anului 1989 a fost cosemnatară a Declarației de la Budapesta, alături de membrii ai Forumului Democratic Maghiar, care privea reprezentare politică și autonomie culturală și religioasă pentru toți locuitorii Transilvaniei, fără revizuirea frontierelor.

După revoluția din 1989 a primit mai multe recunoașteri pentru atitudinea intransigentă și creativă din timpul exilului (membră a Asociației foștilor refugiați politici din România, membră a Asociației studenților și doctoranzilor români din Franța. În fine, membră în consiliul de garanție morală a Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc).

În mare măsură, felul învrăjbit în care, de ani de zile, evoluează societatea românească, se regăsește și în viața exilului nostru. Sanda Stolojan rămâne unul din rarii lui membri despre care, în unanimitate, opiniile rămân favorabile: ”un destin exemplar”, ”un jurnal de exil intelectual”, ”precisă, ironică, tăioasă în observații”, ”creatoare de atmosferă și o fină portretistă” – iată numai câteva aprecieri care stârnesc întrebarea: cum ar fi arătat viața și creația Sandei Stolojan dacă rămânea în România?



28
/02
/14

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

01
/02
/14

 A-l reciti pe Caragiale, fie din necesitatea studiului sau din bucuria reîntâlnirii cu el, înseamnă a interpreta în spirit sau literă şi a descoperi de fiecare dată noi semnificaţii. A fost un geniu al expresiei, iar scriitura lui nu îngăduie modificări. Ziarul Metropolis vă prezintă portretul lui Caragiale, aşa cum îl arată însemnările personale sau aşa cum l-au consemnat contemporanii lui.

26
/12
/13

„Pentru ce nu încep spectacolele teatrelor la timp?“ Aceasta-i întrebarea! Care revine, obsesiv, în mintea spectatorilor. Problema e veche, iar rezolvarea, aparent imposibilă. Chiar şi jurnaliştii de la revista Teatrul s-au lovit de ea, în 1959, atunci când au încercat să găsească explicaţii pentru acest fenomen.