Actriţa de la pagina 1. Gina Patrichi: „Nouă, femeilor, ne rămâne primăvara“
https://www.ziarulmetropolis.ro/actrita-de-la-pagina-1-gina-patrichi-noua-ne-ramane-primavara/

MEMORIA CULTURALĂ Ziarul Metropolis va publica, pe parcursul lunii martie, un serial dedicat marilor actriţe din România, femei care au cucerit publicul prin talentul şi prin frumuseţea lor fizică/interioară.

Un articol de Monica Andrei|28 februarie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Ziarul Metropolis va publica, pe parcursul lunii martie, un serial dedicat marilor actriţe din România, femei care au cucerit publicul prin talentul şi prin frumuseţea lor fizică/interioară.

În luna pe care femeile o iubesc atât de mult, vrem să ni le amintim pe cele care au lăsat în urma lor atâta frumuseţe, în artă şi în viaţă. Actriţa de la pagina 1 de pe 1 martie este Gina Patrichi (1936-1994).

La 8 martie 1936 se năştea fiica familiei Patrichi, cea pe care o vor boteza Eugenia Margareta Elena şi pe care o vor striga cu toţii Gina. Ulterior, cineva îi va spune: „Gina-Regina“, fără să intuiască ceva despre viitoarea regină a scenei româneşti. Astăzi, adjectivele sunt prea sărace ca s-o definească.

S-a stins din viaţă într-o zi de 18 martie, în urma unei boli necruţătoare, la o lună după ce primise Premiul UNITER pentru Excelenţa în teatru din mâna lui Richard Eyre, directorul London National Theatre, de atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când spectacolul eternităţii a început, dar gândurile ei despre viaţă şi despre teatru au rămas la fel de pregnante, în cartea scrisă de către fratele actriţei, Mircea Patrichi, şi intitulată simplu: „Gina Patrichi”.

Gina Patrichi a fost acceptată la clasa de actorie a Aurei Buzescu, în 1952, când nu-şi terminase liceul, iar prin anul III de facultate a fost exmatriculată pe motive disciplinare, pentru că ajunsese la oră în urma profesorului de la clasă.

În acelaşi an, a plecat din Bucureşti la mare, cu gândul să se angajeze ca bibliotecar, pentru că-i plăcea enorm să citească, însă Ştefan Bănică a chemat-o la nou înfiinţatul teatru din Galaţi, unde a jucat până când a fost cooptată în colectivul de la „Bulandra”, în 1964.

O poveste de dragoste şi pantoful Cenuşăresei

Era o seară frumoasă de septembrie la Galaţi. În centrul oraşului se afla un bâlci improvizat, cu o tiribombă cu lanţuri, ce reprezenta o sursă de distracţie pentru gălăţeni. Roata urişă care se învârtea ameţitor a atras-o şi pe Gina, iar unul dintre pantofi a aterizat tocmai în capul tînărului avocat Victor Anagnoste, care se nimerise întâmplător pe acolo.

Ştefan Bănică, fostul coleg de facultate al Ginei şi coleg de teatru, încercase să obţină pantoful Ginei, dar a fost refuzat politicos, pe motiv că avocatul dorea cu orice preţ să cunoască “Cenuşăreasa” serii. Gina şi-a prezentat scuzele şi l-a invitat la teatru.

Dragostea dintre actriţă şi avocat a început cu o poveste pe care Gina Patrichi i-a spus-o chiar viitorului soţ, Victor Anagnoste: „Cunosc o poveste despre flori. Într-o dimineaţă, un boboc de trandafir răsări lângă un boboc de trandafiriţă. S-au uitat îndelung unul la celălalt. Soarele puternic le-a desfăcut petalele, transformându-i în două flori minuntate. Trandafirul i-a spus: «Viaţa noastră este scurtă. Te privesc şi sunt vrăjit de frumuseţea şi parfumul tău. Dă-mi o şansă să te iubesc!». «Bine – consimţi trandafiriţa – să chemăm o albină».“

Gina Patrichi

Gina Patrichi, alături de soţul ei, Victor Anagnoste şi de fiica lor, Oana

De lungul carierei sale, în teatru, Gina Patrichi a fost favorita unor mari regizori: Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu. A jucat apoi în spectacole de teatru de televiziune şi la teatrul radiofonic.

Odată cu întoarcerea la Bucureşti a început cariera ei cinematografică. A colaborat cu regizorii de film: Malvina Urşianu, Iulian Mihu, Mircea Mureşan, Radu Gabrea, Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Cristiana Nicolae.

De la debut pe marele ecran, prin rolurile interpretate a jucat toate ipostazele feminităţii: Roza din „Pădurea spânzuraţilor” (1964); Olimpia – „Felix şi Otilia” (1972); Hanna – „Trecătoarele iubiri”(1974); Vetina – „Dincolo de nisipuri” (1974), Delia „Rătăcire”, (1970), Luiza – „Probă de microfon”, (1980), Lisette – „Saltimbancii”, (1981), Zaza – „Pe malul stâng al Dunării albastre”, (1983), „Figuranţii” (1987), Guica – „Moromeţii”, (1987), Aspasia din „Hanul dintre dealuri”.

Fără să-şi propună, actriţa a jucat mereu condiţia fiinţei învinse de un destin crunt. Semn că nu s-a putut împotrivi zodiei sale, Peşti, ce presupune mult spirit de sacrificiu din partea nativului de-a lungul vieţii, indiferent că e vorba despre viaţă, teatru sau film.

Arta/viaţa/feminitatea, în declaraţii făcute de Gina Patrichi

●  „… Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apţi de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăieşti, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau şi construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi şi prea puţin pentru mâine”.

●  „Poate e un timp al bărbaţilor. Al ştiinţei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim şi rolul vechi, acela de a fi femeie, mame, soţii, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situaţie…

Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecinţele egalităţii, cu limitele ei cu tot. Şi pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea nostră de a ne face viaţa frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretenţioase. Ne mulţumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanţă la mare, cu o primăvară.

Putem fi mult şi bine egale cu ei (bărbaţii)! Pot să ne ceară să fim deştepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară şi leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanţa la mare. Noi putem şi să muncim şi să arătăm bine – dacă trebuie –să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi şi egale cu ei. Nu credeţi că suntem formidabile?“

Sinceritatea, un concept vetust

● „Drumul de la îndoială la certitudine trece sigur prin sinceritate. Tot ce contează în relaţiile dintre oameni este sinceritatea. […] Pentru că am descoperit că nu întotdeauna sinceritatea este interesantă pentru cel de vis-a-vis. Trăirile, zbaterile, chinurile, grijile mele nu interesează pe nimeni.

Pentru cel de vis-a vis, interesant este să reuşeşti să-i oferi într-o discuţie, o „pastilă” de esenţă a gândurilor tale care ori să-l amuze, ori să-l distreze, ori să-l şocheze. Sinceritatea presupune expunerea întregului proces de derulare a existenţei noastre, cu manifestări puerile şi bucăţele de prostie, cu false drame şi închipuite probleme. Procesul acesta este intim şi deci nu poate fi comunicat. Ceea ce începe să funcţioneze de la o anumită vârstă nu mai este sinceritate, ci prudenţă. Iar la această prudenţă nu te duc, cum s-ar crede, numai eşecurile ci şi succesele”.

Gina Patrichi

Gina Patrichi, pe coperta revistei Cinema, alături de Amza Pellea şi de Radu Beligan

Feminitatea: răbdarea de a asculta

● „Feminitatea? Orice femeie o poate avea sau nu. Ea se poate reduce la sex-appeal, dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandreţe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta şi ştiinţa de a te face ascultată, o anume prezenţă mereu vie, mereu neobosită…

De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viaţa, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viaţa: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriţă, într-adevăr este foarte importantă. Sau cel puţin nu strică s-o ai decât dacă este de proastă calitate. Adică mimată. Facută”.

„Reţeta dintre dragoste şi viaţă, care m-a ajutat să înving? Umorul. Ironia mea”.

„Teatrul nu este meserie, nici divertisment, ci omul regăsit în superioara lui umanitate. Dragostea de teatru şi aventura inteligenţei se confundă”.

„Vreau să creez pentru toţi – sună grandilocvent, dar scena e făcută pentru a facilita dialogul şi nu pentru a sublinia ceea ce ne poate despărţi”.

● „În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, sa alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!”

● „Eu am zis o dată şi, iată, repet: cred că ar trebui să ni se întâmple minunea de a juca rolul potrivit la timpul potrivit. Nici prea devreme, dar nici prea târziu.”

● „Poţi fi, în viaţa de toate zilele, un monument de sobrietate [ca femeie], iar pe scenă să interpretezi cu convingere o femeie de moravuri uşoare. Pentru că noi ne construim personajul exact din acele detalii la care suntem extrem de sensibile, pe care le observăm, le analizăm şi, finalmente, le organizăm într-un personaj. Un actor, deci unui bărbat, cred că i-ar fi mai greu.”

● „Replica preferată? Jocul de-a vacanţa: «Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti… Poate că într-adevăr totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc.»

● „La noi în cinema, ceea ce contează în primul rând e fizicul. Spun: fizicul, dar de fapt este vorba despre regizor, despre gustul lui, despre felul în care ştie să privească şi eventual să vadă o actriţă. Pentru că nu există actriţe – de fapt femei – frumoase sau urâte, fiecare femeie are frumuseţea ei, totul e să ştii să i-o vezi, să i-o descoperi…

Mai contează apoi şi ce vrea regizorul de la tine, de la film, de la el însuşi. Pentru că, în clipa în care preocuparea lui este de a nu spune nimic, ci doar de a arăta, atunci e normal să vrea să arate ceea ce place majorităţii, iar marea majoritate preferă trăsăturile perfecte, frumuseţile după canoane. În aceste condiţii – şi cam aşa s-a făcut film la noi până acum – o Bette Davis, de exemplu, n-ar fi avut nici o şansă…”

● „Ceea ce poate fi o condiţie sine qua non pentru o actriţă de film, este personalitatea. Adică, acel ceva pe care îl adunăm în noi – şi aici nu-i vorba numai de femei, fireşte, – tot ce gândim, simţim, cunoaştem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a reacţiona. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor ea poate fi şi educată. În meseria noastră înveţi să fii sensibil.”

Portret: regizorul de teatru Mihai Măniuţiu, despre Gina Patrichi: „Garanţia autenticului“

„Portretul real al Ginei Patrichi ar putea fi compus numai în felul unei fotografii mişcate (interminabile, însă, şi vibrânde) în care fiecare din imaginile componente, ce se dislocă şi merg totodată una din celalată, ar fi icoana unui alt chip, semnul unei alte existenţe şi hieroglifa unui alt început.

Actriţa e totuşi îndreptăţită să spună cu orice prilej, «eu însămi» şi să se afirme ca atare în toate manifestările ei, deoarece posedă cheia pluralităţii sale şi stăpâneşte perfect (în sens structural-intim) trăsătura comună a acestor atâtea «chipuri», «existenţe», «începuturi». Întreg secretul este neînfrânata ei dragoste de viaţă.

Nesuportând s-o consume şi scoţând sincer că în fiecare clipă în care nu ar alimenta-o cu o substanţă, cu energia ei psihică, aceasta ar suferi o gravă diminuare, Gina Patrichi trăieşte intens şi delirant sentimentul că bucuria ei de a fi inovează şi îmbogăţeşte existenţa în sine. Fragilitatea, pe care adesea o inspiră spectatorilor, nu e decât nimbul de nelinişte în care se învăluie dorinţa ei tenace, şi, în fond, pustiitoare, de a da vieţii mai mult decât primeşte.

E limpede aşadar că această dureroasă încântare, acest desfrâu de simţire, această nebunie frumoasă are la origine gustul sacrificiului. De aceea, în chip absurd, poate, dar imperios, în ce mă priveşte, asociez imaginea «ficţională» cea mai adâncă a Fiinţei Patrichi, fantasmei barbiliene a lui Nastratin, care «sfânt trup şi hrană sieşi», rupe din el spre a dăinui în durata pură a unei creaţii, fără odihnă“.

Foto cu Gina Patrichi – pagina oficială de Facebook / arhiva familiei

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii. 

03
/03
/15

MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate - pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.