VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.
Un articol de Dana Ionescu|23 decembrie 2021
Henri Matisse a pictat „Femeie șezând” în jurul anului 1921. În acest ulei pe pânză care avea să stea ascuns zeci de ani se vede o femeie într-o rochie înflorată, purtând un colier de perle și stând pe un fotoliu. Cu un șal prins în jurul capului, necunoscuta are și un evantai în mâinile pe care le ține în poală. Orice ne-am închipui despre acest personaj redescoperit după o foarte lungă așteptare, lucrarea semnată de cunoscutul pictor francez într-o epocă bună pentru arta, în anii maturității, a trecut ea însăși prin multe greutăți, reușind să supraviețuiască neatinsă.
Neatins de pe vremea când Henri Matisse a pus ultima tușă, tabloul supraviețuitor este protagonistul unei povești nefericite, cu deznodământ fericit. Dar nefericită fiindcă e vorba despre frică, una cât se poate de concretă, una care a schimbat istoria: frica de naziști. Ei au furat tabloul cu femeia ținând un evantai, care a stat o vreme în colecția lui Hermann Göring, înainte de a intra în colecția Gurlitt. Hildebrand Gurlitt, negustor de artă german, în relații bune cu oamenii celui de-Al Treilea Reich, intrase în posesia a peste 1 000 de tablouri semnate de Renoir, Picasso sau Chagall, evaluate la 1 miliard de dolari.
După sfârșitul războiului, unele dintre acele lucrări prețioase s-au întors în țările de proveniență. Dar, după moartea lui Hildebrand Gurlitt, fiul lui, Cornelius, a ascuns colecția într-un loc sigur: un apartament din Schwabing, lângă München. Și acolo au rămas, învăluite în tăcere, tablouri care aveau să fie descoperite abia în secolul XXI. În 2014, autoritățile au scos la iveală comoara și știrea a făcut înconjurul lumii. După un proces destul de complicat, „Femeie șezând” s-a întors la moștenitorii lui Paul Rosenberg, proprietarul parizian, evreu, de la care naziștii confiscaseră tabloul, împreună cu alte capodopere, reușind să dejoace măsurile de precauție ale colecționarului îngrijorat. Acesta s-a stins în 1959, nereușind să recupereze mai nimic din colecția sa unică în lume.
În treacăt fie amintit, ziarista Anne Sinclair, nepoata lui Paul Rosenberg, a scris povestea lucrării în volumul biografic „21. Rue de la Boétie”, publicat în Franța în 2012, cu câțiva ani înainte ca „Femeie șezând” să se întoarcă la moștenitorii de drept. Dramaturgul francez Jean-Philippe Daguerre a inclus istoria tabloului într-o piesă de teatru, „Adio, domnule Haffmann”, care s-a bucurat de succes, montându-se recent și în România.
Întoarcerea tabloului, evaluat la 20 de milioane de euro în familia care l-a dorit cu ardoare și s-a luptat pentru el a avut loc în 2015, într-un cerc restrâns, așa cum a anunțat presa franceză. Autoritățile germane au preferat discreția tocmai pentru ca ziariștii să nu dezvăluie locul secret în care au stat nemișcate atâtea capodopere mai bine de o jumătate de secol. La 75 de ani după ce îl furaseră naziștii, tabloul lui Matisse, având o înălțime de 55,4 centimetri și o lățime de 46, 5 centimetri, a fost prima lucrare din „comoara” lui Cornelius Gurlitt, descoperită în 2013, care s-a întors la proprietarii ei legitimi. Cât despre tablourile aceleiași colecții ai căror proprietari de drept nu vor fi găsiți, Cornelius Gurlitt a cerut în testamentul său ca ele să ajungă la Muzeul de Artă din Berna, Elveția.
Evident, aventurile prin care a trecut „Femeie șezând” au implicat o mulțime de specialiști, agenții, anchete și un proces de durată. Ieșind la lumină după zeci de ani petrecuți la adăpostul unui apartament de burlac din Germania, departe de toți ochii, tabloul este în stare perfectă. A împlinit o sută de ani, s-ar părea, dar tinerețea lui se vede cu ochiul liber. Viața lui, cum se spune, abia a început.
