Nominalizat anul acesta la trei premii UNITER (cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf) cuplul artistic format din Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand povesteşte despre modelul unei trupe teatrale care stă sub semnul a trei credinţe – în artă, în adevăr şi în libertate.
Un articol de Liliana Matei|6 aprilie 2015
La ediția emisiunii „Nocturne” de pe 4 aprilie, realizatoarea Marina Constantinescu i-a avut ca invitați pe scenografa Adriana Grand, pe regizorul Victor Ioan Frunză și pe actorul George Costin, care face parte din trupa teatrală formată de cei doi.
Mai jos sunt câteva dintre declarațiile invitaților:
Victor Ioan Frunză: „E o nebunie în vremurile noastre să mai poți să faci teatru. N-am crezut niciodată în 1989, când lucrurile s-au schimbat, că o să ajungem într-o astfel de situație extrem de periculoasă și pentru cultură, și pentru identitate, și pentru teatru. Dar iată că suntem în această stație aproape terminus… De câtăva vreme încerc să fac și altceva; tot teatru, dar să mă ocup și de destinele actorilor, ale creatorilor.
• E o dezbatere care în zilele astea a prins un contur destul de ciudat, în legătură cu menirea regizorului de teatru. O dezbatere care ne lasă să înțelegem că regizorul de teatru e cel care desprăfuiește clasicii, îi readuce la viață, de parcă operele teatrale ar avea un termen de expirare… I se atribuie de multe ori un rol de star rock, de om care trebuie să epateze prin spectacole. E o viziune evident primitivă. Mi-am dat seama că, de fapt, rolul pe care îl are regizorul este într-o bună măsură acela de formator. Aceasta este una dintre părțile cele mai importante ale meseriei. ”
George Costin: „La Baia Mare s-a petrecut unul dintre cele mai importante momente din viața mea – faptul că i-am întâlnit pe cei doi artiști și prieteni și colegi de lângă mine – Victor Ioan Frunză și Adriana Grand. Cred că pot să spun, fără să risc să folosesc cuvinte mari, că îi am lângă mine și merg mai departe cu maeștrii mei. Acesta este cel mai important lucru pentru cariera mea de până acum.”
• În general, oamenii de teatru – cel puțin în București – își asumă cu greu riscuri. Preferă să facă spectacol cu o vedetă, două vedete, să umple sălile și să considere că și-au făcut treaba. Să montezi texte mari devine din ce în ce mai greu.
• Există foarte puțini regizori cu adevărat importanți și foarte puține teatre cu adevărat importante, în România, în momentul de față. Asta face ca generația tânără să nu aibă o viziune și un context în care să se manifeste. E nevoie de un context, nu e suficient să fii talentat.”
Victor Ioan Frunză: „Când am început să lucrez în 2010 la Centrul Cultural UNESCO «Nicolae Bălcescu», unul dintre actori mi-a zis: «Ce căutați dumneavoastră, care ați făcut spectacole așa de mari, în cotețul ăsta?» Lucrul ăsta m-a enervat foarte tare. Poate că din astfel de mici detalii se nasc, până la urmă, lucrurile. Așa că am gândit acest program sistematic de dezvoltare a unei trupe. M-am gândit care ar putea fi modelul teatral după care atât de mult tânjim.”
Adriana Grand: „Ce mă atrage la Centrul Cultural Bălcescu e foarte greu de descris în cuvinte. Acolo mă simt ca acasă. Faptul că publicul este foarte aproape e un avantaj, acolo. E o intimitate. Noi încercăm să avem un contact direct cu publicul și în spectacol, și în afara lui, la pauză.
• Sărăcia nu e niciodată o soluție. Teatrul este totuși un lux, care trebuie întreținut cu bani mulți. Nu mulți, dar mai mulți decât sunt… Nu poți să apari în fața publicului cu orice. Ai un contract pe care trebuie să-l onorezi.”
Victor Ioan Frunză: „Am pus în circulație acest model al unei trupe teatrale care nu e fixă – primim încontinuu oameni, unii pleacă, nu toată lumea rezistă. Dar avem un nucleu dur care îi cuprinde pe Nicoleta Hâncu, pe George Costin – care este aici -, pe Sorin Miron – un actor extraordinar de special, Adrian Nicolae.
• E o trupă teatrală în adevăratul sens al cuvântului, pentru că acești actori sunt adunați nu pe baza unor contracte, ci a unor afinități sau valori. Și nu fac doar actorie, unii s-au specializat pe editare de sunet, pe lumini, alții fac dramaturgie; cu toții mută decoruri. Și asta n-am făcut-o din necesități practice, ci pentru că eu cred că o trupă teatrală trebuie să parcurgă toate etapele.
• Cred că acești actori aleși cu multă grijă au ocazia să parcurgă drumul adevărat al teatrului. Deciziile sunt luate în comun, nu avem conduceri autarhice. Sunt actori care dizolvă mitul actorului doar talentat. Unii dintre ei au masterate, doctorate; nu în teatru, ci în diverse alte discipline.”
Teatrul e o formă de lectură. Criza pe care o traversează teatrul se datorează tocmai acestei oboseli de a citi.
• Spectacolul «Tartuffe» (n. red. – montat la Teatrul Metropolis) mi-a arătat, nu doar mie, ci și colaboratorilor, ce forță are textul. Textul dramatic e o valoare disprețuită în România, în momentul de față… După procesul de rescriere, montarea s-a făcut într-o săptămână și ceva.”
• Soarta teatrului din România este o soartă incertă în acest moment. Avem 11 teatre cu tot cu circul, în București. Budapesta are 150… Nu mai apar cărți. Actorii nu mai au locuri unde să se exprime. Toate guvernele au tăiat fondurile alocate culturii, în general.
• Spectacolele din spațiul alternativ ajung să semene între ele. Câte lucruri poți să faci cu trei scaune, cu doi actori?!”
