George Costin, actor: „Cea mai mare greutate este să nu scazi sub un anumit standard“
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-costin-actor-cea-mai-mare-greutate-este-sa-nu-scazi-sub-un-anumit-standard/

George Costin joacă vineri, 28 şi sâmbătă, 29 iunie, în spectacolul „Îngeri în America“, la Teatrul Metropolis. Desemnat „cel mai bun actor în rol principal“, la Gala UNITER, George Costin crede că, de fapt, premiile nu-ţi deschid nicio uşă.

Un articol de Adina Scorţescu|27 iunie 2013

George Costin a câștigat anul acesta Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal, o distincție care nu i-a dat nici măcar iluzia unor noi oportunități în carieră.  Spune că actoria este o meserie care te macină și, tocmai de asta, e important să o faci bine, într-un loc bun.

Locul lui este în echipa artistică pe care au alcătuit-o directorul de scenă Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand. Echipa va juca pe 28 și 29 iunie în spectacolul „Îngeri în America“, într-o variantă reîmprospătată (director’s cut), la Teatrul Metropolis. Producția se bazează pe textul lui Tony Kushner, „care vorbește despre prietenie, despre credință, despre sexualitate; despre niște lucruri atât de omenești, într-un mod atât de omenesc, încât nu poate să nu te miște“, crede George Costin.

Adina Scorţescu: Ai fost nominalizat la Premiile UNITER, dar n-ai venit la gala decernării lor. De ce?

George Costin: Eu în general nu prea cred în premii și în distincții pentru că, așa cum sunt ele la noi, le vezi pe toate gardurile, le vezi în stânga și în dreapta; toată lumea dă premii, peste tot e câte-o gală. Dar nu ăsta ar fi principalul motiv.

CONCURS Câştigă două invitaţii la spectacolul Teatrului Metropolis, „Îngeri în America“!

Însă, prin simplul fapt că ei au refuzat să vină să vadă „Îngeri în America“, nu am văzut niciun motiv pentru care eu ar trebui să particip la gala pe care ei au organizat-o. Când ai de a face cu o selecție atât de întâmplătoare, am considerat că am lucruri mai importante de făcut decât să mă umplu de așa-zisa glorie de a primi un premiu.

Și totuși, premiul ți-a fost acordat. Ţi se deschid uși după aceea?

Nu! Sincer. Ce ușă ar putea să-ți deschidă un premiu? Eu am mai luat premii, am vreo patru premii de cel mai bun actor, la festivaluri de teatru internaționale; am luat și la Festivalul de Comedie un premiu (n. red. – în 2011), am luat și la Festivalul Atelier de la Baia Mare două premii, și la Câmpina la un festival.

Lumea își închipuie – în mod greșit – că, odată ce iei un premiu, la ușa ta se va face o coadă și telefonul tău își va termina bateria într-o oră. Nu se întâmplă așa; dacă nu mă credeți pe mine, întrebați pe alții care au luat premiu.

E un cal troian dacă nu știi să te comporți într-o situație de genul ăsta, pentru că dezamăgirea e mare. E ca la un om de afaceri – degeaba ai premii dacă afacerea nu merge. Că rămâi cu premiile alea. Nu zic că n-ar trebui să se dea premii, dar – pe de altă parte – un artist trebuie să se concentreze pe munca lui, pe spectacolele lui și, dacă vin și premiile, e foarte bine. Dar nu cred că ăsta ar trebui să fie scopul nostru. Artiștii renascentiști erau valoroși dacă erau căutați, dacă aveau comenzi. Dar asta nu venea pe premii, ci pe ceea ce știau ei să facă.

Cel mai important e să ai oameni în sală, să vină lumea să te vadă, să poți să lucrezi în condiții cât mai bune și să faci tot ce poți tu să faci mai bine. Premiile sunt un lucru care merge paralel cu existența artistică.

George Costin,
actor

Îți dorești să lucrezi cu mai mulți regizori?

Pe mine mă interesează să lucrez. Și, într-un fel – într-un mare fel – , sunt norocos că pot să lucrez așa cum îmi doresc, într-o echipă teatrală. De când eram în facultate, am fost fascinat de niște modele pe care le puteai întâlni cândva, cum a fost modelul de la Teatrul Bulandra, al domnului Ciulei. Dincolo de faptul că avea un teatru, avea o trupă de actori, cu care putea să lucreze. Se mai pot cita foarte multe exemple: Ariane Mnouchkine de la Théâtre du Soleil, Stanislavski, Grotowski.

Eu cred că e o modalitate foarte bună de a face teatru. Decât să te risipești în foarte multe proiecte, cum foarte mulți colegi de-ai mei, din nevoie, fac asta – se duc, lucrează peste tot, indiferent de condiții, indiferent cu cine și pe text – mai bine lucrezi într-o echipă dedicată, pe care o cunoști și ea te cunoaște pe tine; rezultatele sunt foarte bune. Pe mine mă satisface foarte mult lucrul ăsta. Și mă consider norocos să-l pot face.

Într-un interviu de acum trei ani spuneai că îți dorești să faci și film.

Aaa, daa, bineînțeles. Cum să nu-ți dorești să faci film?! Îmi place foarte mult. Poate că unul dintre motivele pentru care mă atrage este că filmul dăinuie, spre deosebire de teatru, care e efemer. Dar poate că asta e și frumusețea teatrului: că faci un spectacol, se joacă, dar – în momentul în care s-a încheiat ciclul de spectacole – el se pierde în memoria colectivă, memoria spectatorilor.

Pe când filmul rămâne acolo; dacă ai reușit să-l faci, el va rămâne pentru veșnicie așa cum l-ai făcut. Pentru tine ca actor, un spectacol de teatru rămâne așa, în experiența ta, în CV-ul tău, dar… nu rămâne.

Pe de altă parte, spuneai, în interviul dat Monicăi Andronescu, că meseria asta este o uitare de sine. În film, te poți vedea mereu.

Când am spus asta, eram la Baia Mare și eram într-un moment euforic. Era imediat după ce tocmai făcusem o transmisie în direct cu „Istoria comică a doctorului Faust“, pe TVR Cultural. Imediat după spectacolul ăsta, mi-a luat Monica interviul și cică am spus lucrul ăsta, pe care mi-l asum. Dar îmi dau seama că l-am spus într-un context anume. Este, în continuare, o uitare de sine, dar – pe măsură ce înaintezi în carieră – lucrul ăsta suportă anumite nuanțe.

george costin

Este o uitare de sine pentru că îmi place ca atunci când încep un spectacol să mă uit pe mine însumi și să mă implic 100%. Și gradele de reușită diferă, de la o seară la alta. Câteodată îmi iese mai bine, alteori îmi iese bine.

Și asta diferă în funcție de ce?

Nu știu, e o mare necunoscută. Cred că cea mai mare greutate este să nu scazi sub un anumit standard. Dar fiecare spectacol are ceva particular – niciodată nu va ieși 100% la fel cum a ieșit precedenta reprezentație sau cum va ieși următoarea. Depinde de foarte multe lucruri: de concentrarea pe care o ai, de public; câteodată e un public mai receptiv, câteodată e mai puțin receptiv.

Când ai o sală plină de critici sau de oameni de teatru care sunt mult mai… puși pe disecat – ca să zic așa – atunci altfel simți feedback-ul de la spectactori, altfel merge spectacolul. Dar, cel mai important e ca, indiferent de reacția spectatorilor, tu să reușești să mergi cu spectacolul până la capăt, în cele mai bune condiții posibile. Să nu scazi sub un anumit standard pe care ți-l impui pentru acel spectacol.

Pentru tine ce înseamnă un spectacol bun, bine construit?

E un cocteil de lucruri: trebuie să ai un text bun, trebuie să fie un context bun – un producător bun, un regizor bun, colegi buni… Sunt foarte multe lucruri de care depinde succesul unui spectacol. Dacă faci „Richard al III-lea“ sau „Macbeth“, „Regele moare“ sau orice alt text mare, nu înseamnă că o să fie și bine.

Pe de altă parte, există spectacole bune care nu prea au succes la public.

Nu prea cred asta. Spectacol bun, dar fără succes e un nonsens. Ceea ce face spectacolul să fie bun este succesul pe care-l are la public.

De ce „Îngeri în America“, un spectacol bun, dar greu – complex, jucat în două seri consecutive – va fi prezentat de-acum încolo în versiunea compactată, într-o singură seară?

Motivul pentru care-l compactăm ține de decizia producătorului, împreună cu regizorul. Încercăm să-l jucăm și în forma asta. Este o idee pe care noi am avut-o încă de la început, nu este o decizie de moment. Eu nu cred că un spectacol, în momentul în care-l faci, trebuie să fie închis în forma respectivă.

Noi, de obicei, lucrăm la spectacole în timp ce le jucăm. Adică, pe măsură ce joci, începi să te dumirești de foarte multe aspecte. Îți dai seama unde ai greșit, unde poți să faci mai bine, unde poți să mai tai, unde poți să mai pui. Când am început să-l jucăm, am avut și o reprezentație în care l-am jucat integral într-o singură seară.

Aproape șase ore, cu tot cu pauză. A fost e experiență foarte frumoasă, după care s-a considerat că e mai bine să-l jucăm în tradiția lui și anume în două seri separate. Și s-a jucat, cu destul de mult succes. Acum încercăm o revitalizare, dacă vrei să-i spunem așa.

Unui om care nu te-a văzut jucând, ce i-ai spune ca să vină să te vadă în „Îngeri în America“?

În primul rând că este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cele mai importante texte dramatice ale secolului al XX-lea, dramaturgie americană. De curând mă uitam pe National Geographic la un documentar despre anii ’80, unii dintre cei mai interesanți ani – un punct de cotitură în cultura civilizației euro-atlantice. S-au întâmplat cele mai spectaculoase schimbări la nivel social, politic, religios. Această piesă surprinde acest moment, într-un mod excepțional.

Sunt anii în care se pregătea căderea comunismului, în care lumea se reconfigura și, odată cu lumea, oamenii, problemele lor. E un text care vorbește despre prietenie, despre credință, despre sexualitate; despre niște lucruri atât de omenești, într-un mod atât de omenesc, încât nu poate să nu te miște. E o capodoperă a dramaturgiei.

Acum, cât de bine am reușit noi s-o facem, poate să decidă oricine. Însă, dincolo de asta, textul este o operă de artă și noi încercăm să-l spunem, cât mai bine putem noi.

Vorbeai la un moment dat despre întâlnirile în teatru, care sunt momente de grație, dar care sunt foarte rare sau sunt o iluzie. Cum sunt ele, mai exact?

Păi, la fel ca întâlnirile între oameni, cred. Sunt oameni cu care te întâlnești și această întâlnire îți poate schimba într-un fel destinul, te poate îmbogăți. La fel e și în teatru și cred că-n orice altă meserie. Ai nevoie să întâlnești anumiți oameni. Și să fii pregătit pentru întâlnirea asta. E un lucru pe care l-am întâlnit într-o carte a lui Peter Brook, care vorbește despre faptul că trebuie să fii pregătit pentru întâlnirea cu altul. Pentru că poți să treci pe lângă ea.

Ca să fiu mai precis, mă refeream la întâlnirea cu Victor Ioan Frunză și cu Adriana Grand. Am fost foarte norocos că i-am întâlnit, că am rămas împreună în toată povestea asta atâta timp și că am reușit să facem atât de multe spectacole. În ceea ce mă privește, cred că e una dintre cele mai importate întâlniri pe care le-am avut în cariera mea; îndrăznesc să spun chiar în viața mea.

Visezi să lucrezi cu anumiți regizori și să faci anumite roluri?

Nu, pentru mine cel mai important este să fac, nu cu oricine. Ci mai degrabă în condiții cât se poate de bune. Este o meserie de privațiuni, e destul de grea și părerea mea e că actorul sau regizorul face foarte multe sacrificii pentru meseria asta. Și, dacă tot le faci, măcar să conteze.

La ce sacrificii te referi?

Ai un program dezechilibrat, n-ai sâmbătă și duminică, trebuie să ai grijă de corpul tău, de ceea ce faci. De exemplu eu nu-mi permit să-mi pierd o seară, pentru că a doua zi am repetiții. Am antrenamente, trebuie să merg la sala de sport, să fac gimnastică. Trebuie să citesc. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le faci. Plus că munca ta nu se termină când ai plecat de la teatru, ca de la serviciu. E o muncă continuă, care te macină, te mănâncă.

Deci, dacă tot ne-am ales o meserie dificilă, măcar să încercăm să o facem bine și în locuri bune. Asta este opinia și filozofia mea în carieră.

Asta înseamnă că îți construiești cariera într-un anume fel, că – de exemplu – n-ai juca în spoturi publicitare?

Am făcut spoturi publicitare! Din fericire, pentru mediul online; nu s-au dat la televizor. Ceea ce m-a bucurat foarte tare (râde).

Nu înseamnă că ai și tu prejudecăți în legătură cu asta?

Dar nu e o prejudecată, e o opțiune.

Atunci zi-mi de ce te-ai bucurat că n-ai apărut la televizor.

Pur și simplu pentru că n-aș vrea ca imaginea mea să fie asociată cu un anumit produs. Ca lumea să mă vadă și să zică „Uită-l pe ăla din reclama de la bere!“. Sau de la cafea și așa mai departe. E foarte bine că se fac și e o piață pentru actori.

Se întâmplă și în alte țări. De curând, când am fost la Festivalul de Teatru de la Sibiu, ne-am întâlnit cu o trupă de actori din Chicago care au spus că ei asta fac ca să se întrețină – fac reclame. La fel e și-n Ungaria, și-n Franța, peste tot.

Până la urmă trebuie să faci și lucrurile astea, care țin cumva de meseria ta. Dar trebuie să ai grijă cum le faci.

„Sunt chestii colaterale, care se întâmplă. Dar, dacă încep să-ți mănânce prea mult timp și te duci peste tot și faci tot… o faci cu un preț. S-ar putea să joci mai mult, dar s-ar putea să nu joci mai bine. S-ar putea să joci mai prost. Asta e părerea mea.”

George Costin,
actor

Deci stilul de joc se schimbă dacă te implici în emisiuni la TV, de exemplu? De ce?

Da. Dar eu te-aș întreba „Ce e rău în asta?“. Eu nu cred că e nimic rău în asta. Cred că fiecare este liber să facă ce vrea. Eu de ce te-aș judeca pe tine dacă de mâine te-ai duce să faci jurnalism sportiv? Nu e tot meseria ta? Dacă tu știi să scrii bine și faci jurnalism sportiv foarte bun? S-ar putea să nu te mai poți întoarce să scrii despre cultură. S-ar putea întâmpla asta, dar este un preț pe care-l plătești pentru orice alegi. Și este foarte bine!

Nu cred că toți trebuie să fim angajați la Teatrul Național sau că toată lumea trebuie să facă numai Shakespeare sau că toată lumea trebuie să facă numai emisiuni la TV. Eu cred că e loc pentru toți și, atât timp cât îți asumi alegerea, este un lucru foarte bun. Nu cred că e rău că există spectacole bulevardiere sau așa-zisele șușe. Sunt necesare, publicul le cere și este loc pentru toată lumea.

Revenind la întrebare: dacă te duci într-o zonă atât de specifică – emisiunile de divertisment la televiziune, aia implică un stil. Și, odată ce ai stat foarte multă vreme acolo, suporți niște modificări. La fel și dacă faci numai film. Cred că trebuie să fii un actor foarte echilibrat ca să poți să jonglezi pe sârmele astea două. Nu e cel mai ușor lucru și puțină lume reușește să le împartă. Dar, dacă cineva reușește să facă asta, mi se pare un lucru extraordinar.

Ca de exemplu cine? Ai modele de actori?

Din păcate nu l-am văzut jucând teatru – am văzut doar înregistrări, care nu sunt cele mai bune exemple pentru cum arată spectacolul -, dar cred că Ștefan Iordache era unul dintre cei mai mari actori pe care i-am văzut. Era absolut senzațional! L-am văzut acum două săptămâni într-o înregistrare unde era magistral – felul în care se implica, inteligența emoțională pe care o comunica, chiar și filmat. Din punctul ăsta de vedere, poate să fie un model pentru oricine. Nu neapărat ca stil de interpretare, ci ca mod de a fi pe scenă.

Toma Caragiu ar fi un alt actor extraordinar. Mie îmi place mult și Horațiu Mălăele; mi se pare unul dintre cei mai carismatici actori pe care îi avem.

Ce-am spus acum nu sunt neapărat modele spre care eu tind. Dar poți să înveți foarte multe lucruri de la foarte mulți artiști diferiți. Astea ar fi doar câteva nume.

Pentru că ai vorbit de întâlnirile care pot fi o iluzie: care sunt iluziile pe care le aveai când ai dat la facultate și dup-aia ți s-au spulberat?

Eu m-am hotărât să dau la Teatru prin clasa a IX-a. Dar, în momentul ăla, teatrul românesc trecea printr-o perioadă bună; până prin anii ’90. Actorii erau cineva în societate. Și datorită faptului că regimul comunist îi folosea ca element de propagandă; dar, dincolo de asta, cred că teatrul a trăit o perioadă de glorie și nu cred că mai trăim lucrul ăsta acum. Cred că trăim vremuri destul de proaste pentru teatru.

Ca să răspund într-un fel: Nu credeam că este atât de greu și nu credeam că o să se deprofesionalizeze atât de puternic teatrul, față de ce eu credeam că este, când eram în facultate. Dar mi-am dat seama destul de repede că lucrul ăsta se întâmplă și de asta am și sperat să găsesc un grup de oameni cu care să împart aceleași idealuri artistice. Pentru că mi se pare că lumea teatrală de astăzi este atât de disipată și atât de suflată de vânt din toate colțurile, sistemul de valori este evident dat despre cap; critici de teatru care să aibă credibilitate – nu mai avem foarte mulți; regizorii nu mai sunt interesați să formeze teatre, să formeze actori, trupe.

Actorii, fie se retrag în provincie – unde de multe ori, din păcate, se plafonează – fie vin în București și aleargă într-o parte și într-alta pentru supraviețuire; ceea ce e normal. Se taie din ce în ce mai mult din bani; toată reforma asta din teatre, care nu se mai termină odată – cu externalizarea serviciilor, desființarea atelierelor, faptul că posturile sunt blocate, nu se mai pot rula actorii.

Sunt o sumedenie de lucruri care nu duc înspre un sistem sănătos. E foarte greu să te poți duce și să faci spectacole de teatru cu decor, pe un text bun, cu costume, cu lumini. Nu vorbesc de cazul meu neapărat – căci, repet, din punctul ăsta de vedere sunt foarte norocos – dar mă uit în jurul meu și-mi dau seama că am foarte mulți colegi de vârsta mea și mai tineri decât mine care fac eforturi, se duc în baruri, în beciuri, în stradă și încearcă să își practice meseria.

Nu cred că e un moment bun. Dar sper că lucrul ăsta se va schimba în timp și că teatrul își va recăpăta importanța pe care cândva a avut-o pentru cetate.

Deci tu acum ești într-o poziție privilegiată, fiind în echipa lui Victor Ioan Frunză.

Da, pot să spun asta. Și le-aș dori multora să poată să facă lucrurile cel puțin sub forma asta. E o formă bună. Nu e neapărat cea mai bună și nu e singura, dar să lucrezi cu o echipă este o formă foarte bună de a face teatru.

„În ce mă privește pe mine, două lucruri contează: să am o sală plină de oameni care au venit să vadă spectacolul și, când plec de la teatru în seara respectivă, să simt că am făcut tot ce se putea face mai bine. Dacă jumătate din sală este goală, jumătate din scopul tău a fost eșuat. Pentru că scopul tău este să joci la acea sală plină de oameni.”

George Costin,
actor

Cât este șansă și cât sunt decizii conștiente în construcția carierei?

Părerea mea este că șansa apare sau dispare în funcție de opțiunile pe care le ai. Cred că ăsta ar fi ciclul: Mai întâi stabilești opțiunile tale și apoi șansa, într-un fel sau altul, apare. Că dacă aștepți șansa și de-abia atunci optezi, nu cred că e bine. Cred că trebuie să știi cam ce vrei, cam ce ești tu și unde te-ai potrivi. Cel puțin la mine așa a funcționat.

Și planul meu pe termen lung, până în momentul de față, aș putea spune că s-a împlinit. Am preferat să pornesc cu pași mai mici; de aia am și ales să mă duc într-un teatru care nu e în București, la Teatrul din Baia Mare. M-am dus acolo cu alți colegi pe care-i cunoșteam, știind că o să pot să joc. Și am preferat să mă duc într-un teatru unde, cel puțin o perioadă, puteam să joc; nu într-un teatru unde să aștept să mi se întâmple lucruri, care de multe ori nu se întâmplă. Am început să joc, am căpătat experiență, am încercat să nu fac rabat de la principiile mele și – la un moment dat – mi s-au întâmplat și lucruri bune, cum ar fi întâlnirea despre care tocmai am vorbit.

Dar e un lucru pe care l-am avut… chiar dacă nu conturat așa, în forma asta. L-am avut în cap, permanent; m-am gândit la el și s-a întâmplat.

Care sunt principiile de la care nu faci rabat?

Cred într-o disciplină și o igienă a meseriei. Cred că trebuie să ai grijă de tine și de felul în care te comporți la repetiții, pe scenă. Cred că cel mai mare pericol este să fii superficial și să te oprești în a mai căuta, să te duci permanent în zonele în care ți-e comod. Cred că trebuie să ai permanent o minte trează, să ai discernământ, să nu faci compromisuri.

Ce fel de compromisuri? Legate de text, de echipă?

Un compromis ar fi cel pe care poți să-l faci cu tine însuți: atunci când cineva vine și te laudă excesiv, iar tu ești mulțumit cu lucrul ăsta. E un compromis, din punctul meu de vedere. Și te compromiți, căci nu trebuie să fii mulțumit de tine. Actorul – ca și regizorul, scenograful, sculptorul – nu trebuie să fie mulțumit. Dimpotrivă.

Adică asta e senzația cu care tu trăiești zilnic?

(râde) Pare un chin, dar într-un fel așa este. Există o expresie în franceză, folosită de Peter Brook: „Le diable c’est l’ennui.” – „Diavolul e plictiseala.” În momentul în care te plictisești, în momentul în care ești mulțumit că ai ajuns la un standard și îți zici „dom’le, sunt bun”, eu cred că în momentul ăla te-ai compromis și de acolo nu poți să mergi altundeva decât în foarte jos.

Nu cred că-i ușor; pericolele sunt peste tot.

Dar, odată ce ți-ai stabilit principiile, drumul devine cumva mai drept?

Lucrurile nu sunt atât de… într-o singură direcție. Mă consider încă tânăr, dar nu atât de tânăr. Permanent mă surprind, aflu lucruri noi. De multe ori, când lucrez la vreun proiect, mă minunez de ceea ce credeam anul trecut pe vremea asta, de felul în care mă raportam la un text și așa mai departe.

„Nu cred în tirania regizorului, care vine, taie și spânzură, iar actorul trebuie să facă musai tot ce spune el. Cred mai degrabă într-un soi de colaborare. Există o ierarhie a pozițiilor, dar asta nu înseamnă că actorul e o păpușă pe care regizorul o plimbă pe scenă. Nu cred nici în modelul actorului care e un perpetuu rebel, spune tot ce-i trece prin cap și face tot ce vrea el. E o medie așa, unde eu încerc să mă încadrez. Dar asta nu înseamnă că nu am și eu momentele mele de răzvrătire.”

George Costin,
actor

Are sens expresia „stilul unui actor“? Dacă îți dai seama de stil înseamnă că e manierist și, prin urmare, un actor prost?

Chiar de curând vorbeam cu colegii mei despre treaba asta; și anume despre faptul că mai auzi din când în când „aaah, se cam repetă respectivul actor!”. N-ai cum să nu te repeți. Nu poți să faci fiecare rol ca pe o compoziție în care nimeni să nu te recunoască. Tot tu ești, tot actorul respectiv.

E periculos să mergi pe o singură direcție, să faci numai un anumit gen și să faci apel la anumite tehnici pe care tu le știi. Ăsta e un lucru periculos, așa cum vorbeam mai devreme, pentru că te poate arunca într-o nișă. Dar sunt genuri de actori; nu cred că toată lumea poate să joace orice. Nu toți am putea să facem Hamlet sau Caligula.

E o diversitate atât de mare, încât e loc pentru fiecare gen. Dar e important să găsești și un regizor care să știe ce ți se potrivește și să te pună într-o poziție bună, unde chiar poți să faci ceva.

Unii actori spun că ei vor provocări și că îl așteaptă pe regizorul care să îi pună tocmai în poziția opusă genului lor.

Actorul, prin definiție – cred eu -, se aruncă orbește într-un spectacol. Dar e un lucru bun ăsta. Când vine un regizor la tine și-ți spune „Uite, eu m-am gândit, vreau să facem <<Romeo și Julieta>>, în care tu să fii și Romeo, și Julieta.” (acum dau un exemplu extrem), 90 de actori din 90 vor sta să se gândească foarte mult dacă lucrul ăsta este posibil, înainte să-ți zică „dom’le, stai un pic, asta chiar nu se poate!”. Pentru că tu ești obișnuit să te gândești dacă lucrul ăsta chiar se poate face. Tu te-arunci în treaba aia, înainte să-ți pui o opreliște. Și ăsta e un lucru bun.

„Dacă, de câte ai primi o propunere, ai trece-o prin 10 000 de filtre și te-ai gândi de 10 000 de ori înainte s-o faci, n-ai mai putea să faci meseria asta.”

George Costin,
actor

De aia spuneam că e important ca regizorul să știe unde să te pună pe tine. Pentru că actorul întotdeauna va căuta noi provocări și-și va dori să facă lucruri pe care nu poate să le facă. Dar asta nu-nseamnă și că va reuși. Sunt puțini actori care au o paletă universală. De fapt, nu cred că există treaba asta. Și ăsta e unul dintre rolurile regizorului: să te cunoască, să te ia și să te pună într-o zonă nu neapărat comodă, care să-ți vină ție mănușă, ci într-o zonă în care să faci performanță.

Nu suportă comparație, dar totuși am s-o fac: într-o corporație, de exemplu, nu poți să iei un om care lucrează la resurse umane și să-l pui să vândă credite. Că s-ar putea să nu se potrivească acolo. Trebuie să-l pui tot în zona unde el știe să facă bine.

Și zona ta care ar fi?

Am făcut o paletă destul de variată de roluri până acum. Am jucat foarte mulți eroi tragici – Caligula, Faust. Am jucat și copii, în „Deșteptarea primăverii”, am jucat și Prospero, care e un personaj matur, și Profesorul din „Lecția”…

Mi-e greu să mă pun eu, pe mine, într-o zonă. Aș putea spune că sunt un actor în zona eroilor tragici.

În afară de „Îngeri în America” (la Teatrul Metropolis), pe George Costin îl mai puteți vedea în „Familia Tót” (în rolul principal pentru care a luat Premiul UNITER), „Furtuna”, „Scene din viața insectelor” (la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu) și în „Dom Juan” (la ArCuB).

Foto cu George Costin: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)

27
/02
/24

Între 6 și 7 aprilie va avea loc Digital Nomad Summit, conferința dedicată celor care vor să lucreze și să trăiască oriunde în lume. Timp de două zile, 12 speakeri locali și internaționali vor oferi inspirație, povești și instrumente valabile pentru cei care vor să-și schimbe locuința și să lucreze din Asia sau Europa.

15
/02
/24

Pe 26 martie 2024, începând cu orele 18.30, Opera Națională București va găzdui o ediție specială din ciclul de conferințe SCENA GÂNDIRII. Evenimentul, desfășurat sub titlul „Universitate, societate, creativitate”, va aduce pe scenă trei rectori ai unora dintre cele mai reprezentative universități românești.

11
/01
/24

Institutul Cultural Român anunță lansarea ediției din 2024 a Programului CANTEMIR*, program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. ICR va acorda finanțare nerambursabilă pentru inițiative culturale din domeniile arte vizuale (arte plastice, arte decorative, știință/cercetare și arhitectură, design, noile media, fotografie, performance) și artele spectacolului (teatru, muzică, dans).

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.