În luna octombrie, s-a desfăşurat la Iaşi a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT). În acest an s-au lansat biografiile romanţate a unsprezece scriitori clasici, scrise de unsprezece autori contemporani*.
Un articol de Andrei Crăciun|15 noiembrie 2018
Pentru a ilustra seria am ales unsprezece fragmente din viața lui Nicolae Gane (de mai multe ori primar al Iașului), imaginate sau povestite de prozatorul Iulian Ciocan, originar din Chișinău (autor al mai multor lucrări de referință – Înainte să moară Brejnev, Polirom, 2007; Iar dimineața vor veni rușii, Polirom, 2015; Dama de cupă, Polirom, 2018).
1. În care aflăm că Nicu Gane, spre deosebire de mulți scriitori ai timpului nostru, a și citit înainte să se încumete a fi prozator
Cititor neobosit înainte să se încumete să scrie, tânărul Gane fusese contrariat și plictisit de poveștile de iubire ale unor autori străini și autohtoni care se desfășurau parcă într-un loc vid, care se limitau la frământările îndrăgostiților și nu mai conțineau elemente de viață socială îndărătul situațiilor sau alegerilor făcute de personaje.
2. În care aflăm că lui Nicu Gane îi dădea mâna să-i stea capul la literatură, fiindcă era copil de bani-gata
Nicu Gane se uita pe geam la mânăstirea de pe deal, dar se gândea la literatură. Se gândea la faptul că literatura, care-l cucerise de la o vreme, trebuia să fie pentru scriitor un scop, nu un mijloc. Pe de o parte, cel care jinduia să obțină funcții și onoruri prin lucrări literare nu putea fi decât un autor mediocru, iar pe de altă parte, nu puteai să scrii și să fii inspirat dacă mureai de foame și trebuia să te gândești zilnic la hrană. În privința asta, Nicu Ganea putea să spună că era un norocos și un privilegiat. Se născuse într-o familie de boieri cunoscuți, care aveau moșii întinse, iar tatăl său, postelnicul Matei Gane, nu numai că îi asigurase o copilărie fericită, lipsită de griji, ci îl și îndemnase de timpuriu să ia în mână condeiul.
3. În care aflăm cum s-a ferchezuit emotivul Nicu Gane înainte să citească primul său text la Junimea
Spre seară, ieși din casă în frac, cu mănuși, proaspăt ras și cu mustața răsucită. Era foarte palid din cauza emoției de care – înțelese la un moment dat asta – putea să se descotorosească numai citindu-și textul în fața colegilor. Cufundat în gânduri, era cât pe ce să fie lovit de o trăsură grăbită al cărei birjar îi strigă ceva supărat.
4. În care Nicu Gane respinge o obiecție făcută novelei sale Fluierul lui Ștefan
Nicu Gane îi mulțumi colegului pentru obiecție, dar își apără cu fermitate punctul său de vedere. Iar acesta se baza pe ideea că numai o iubire neîmplinită, numai o dragoste spulberată de o întâmplare tragică sau neașteptată putea să miște cititorul. Nu merita descrisă o dragoste în care îndrăgostiții huzuresc și nu se confruntă cu un mare pericol, o dragoste în care nu există loc pentru sacrificiu.
5. În care Nicu Gane are o revelație care îl conduce spre Piatra lui Osman
Ușor aghesmuit, Nicu Gane se întoarce acasă târziu, când lumânările se stinseră deja pe la ferestrele ieșenilor. În drum spre casă, se gândea deja la o nouă novelă, una despre o altă dragoste neîmplinită. O dragoste distrusă de un turc crud și care nu mai poate fi recuperată în pofida faptului că eroul îl ucide în cele din urmă pe otoman. Nicu Gane știa deja ce îi va spune iubitului său fata salvată din ghearele turcului: „Nu mai sunt vrednică să fiu soția ta. Urgia iadului m-a atins”.
6. În care Nicu Gane îl îndrăgește pe Ion Creangă de cum humuleșteanul pune piciorul printre junimiști
„Ce face preotul acesta aici, măi, Drăgănescule? Nu are cumva și o cădelniță la el?”, râse pe înfundate Vasile Pogor.
„Habar n-am! Dar e prea hazliu parcă pentru a fi un diacon adevărat…”, înălță din umeri Nicu Gane.
(…)
Într-adevăr, diaconul, care se numea Ion Creangă, era trupeș (…) avea o figură încruntată și-și ștergea mai mereu sudoare de pe frunte cu o batistă multicoloră. Însă, chiar după primul text citit în fața simandicoșilor literați, un text plin de umor și expresii luate din limbajul popular, diaconul a fost lăudat și primit în familia pestriță a Junimii.
7. În care Ion Creangă îi explică, epistolar, lui Nicu Gane, la cererea boierului, ce înseamnă expresia a fugi ca tăunul cu paiul în c*r
„Iași 1881 Noemvrie 28/ Stimate Domnule Gane,/ La scrisoarea Dumneavoastră am cinste a răspunde:/ Tăunul este un fel de muscă lungăreață la trup, de culoare surie-gălbăe… Unii țărani drăcoși prind câte un tăun, îi vâră un paiu în c*r, apoi îi dă drumul cu paiul, încât fuge nebun de durere. Și de aici a rămas vorba că ‘fuge ca tăunul cu paiul în c*r’. Prim urmare zicătoarea se iea cu înțeles de iuțeală. (…)”.
8. În care Nicu Gane călătorește în Occident și constată că, astfel, devine supraom
„Te simți parcă stăpân pe natură, ai apropiat depărtările, ai scurtat timpul, ai iluzia că zbori pe aripa unui vis. Viața pare mai condensată. Puterea aburului îți împrumută parcă ție însuși puteri peste fire. Te simți mai mult decât un om.”
9. În care Nicu Gane își dă seama ce îi lipsește Iașului (pavajul!) și se decide să candideze la Primărie
Mergea pe o stradă, fredonând binedispus o melodie, când o trăsură grăbită zbură ca o ghiulea pe lângă el, împroșcându-l cu noroi din cap până-n picioare. Înlemni pe strada aceea preț de câteva minute, simți cum o ciudă clocotitoare îi dă buzna în suflet. Indivizii din trăsură erau de o impertinență strigătoare la cer; erau niște bădărani! Imediat însă avu o revelație: păi, nu ar fi fost atât de murdar dacă strada era pavată! Era o deducție pe cât de firească, pe atât de năucitoare!
10. În care Nicu Gane se nimerește la o masă în Elveția germană cu o fostă iubire din tinerețe și cu mai mulți nemți care nu ies prea bine din descrierea sa
„Toți musafirii erau germani sau locuitori din Svițera germană, niciun bărbat frumos, nicio femeie frumoasă, toți aveau figuri zbârcite, ochii spălăciți, nasuri roșii sau vinete ca patlagelele; toți erau scurți de picioare, pântecoși, plini de bere și de cartofle; parcă a tunat și i-a adunat, cum zice românul”.
11. În care Nicu Gane, după ce a scos Iașul din glod, decide să-l scoată și din rahat
Ceea ce văzuse și mirosise era într-o contradicție flagrantă cu visul său de gospodar. Dezastrul de la marginea orașului îi submina serios toate strădaniile sale de a moderniza Iașul. În timp ce se întorcea la Primărie, în cap îi răsărise cuvântul care va deveni laitmotivul discursurilor și discuțiilor sale din următoarele luni: CANALIZARE!
*Cele unsprezece cărți sunt: Povestea Otiliei Cazimir – Simona Antonescu; Povestea lui Vasile Pogor – Mihai Buzea; Povestea lui Nicolae Gane – Iulian Ciocan; Povestea lui Mihai Codreanu – Dan Coman; Povestea lui Ion Creangă – Andrei Crăciun; Povestea lui Dosoftei – Cristian Fulaș; Povestea lui Mihail Sadoveanu – Tudor Ganea; Povestea lui Vasile Alecsandri – Adela Greceanu; Povestea lui Mihai Eminescu – Florina Ilis; Povestea lui Costache Negruzzi – Bogdan Răileanu; Povestea lui George Topârceanu – Alex Tocilescu. Cei unsprezece clasici au muzee în Iași, oraș care le-a marcat existența. Cărțile au apărut sub egida Editurii Muzeelor Literare (Iași) în colecția Scriitori de poveste și pot fi comandate online, la adresa [email protected].
Foto: Cultural.bzi.ro
