MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Vânătoarea de vulpi“ (1980), unul din filmele nedreptăţite şi mai puţin cunoscute ale lui Mircea Daneliuc, trebuie redescoperit urgent şi discutat aplicat. Pentru că este o bijuterie ascunsă a cinematografiei române.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 aprilie 2014
Acest text deschide o serie de articole lunare care încearcă să readucă în atenție filme importante, dar mai puțin cunoscute sau pur și simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
În interviuri recente, Mircea Daneliuc a vorbit cu afecțiune despre „Vânătoarea de vulpi“ (1980), un film despre care spune că a fost îngropat prin trimiterea sa la căminele culturale de la sate, pe motiv că era „despre țărani”. Era una din metodele autorităților vremii de a scăpa de regizorii incomozi și de filmele indezirabile.
Fără a fi direct antisistem, „Vânătoarea de vulpi” are ADN-ul unui film subversiv și a rezistat probei timpului, așa cum puține filme românești au reușit.
Ecranizare a romanului „Niște țărani” (scris în 1974) de Dinu Săraru, autor bine plasat și al cărui nume a fost hotărâtor în realizarea filmului, „Vânătoarea de vulpi” nu este doar radical polemic față de peliculele de duzină și conforme ideologic ale acelor ani, dar reprezintă și un pariu stilistic înalt și riscant, câștigat însă de Daneliuc.
A aborda tema colectivizării forțate și a efectelor sale nefaste, chiar și la decenii de la tragicul proces și într-un moment în care se permiteau subiecte legate de perioada Dej, avea un risc ridicat de compromitere profesională.
Însă pistele propagandistice sunt ocolite abil de Daneliuc. În primul rând, prin focalizarea atenției pe unul dintre țărani, Năiță Lucean (cel mai important rol principal al lui Mitică Popescu), pe soția sa (Valeria Seciu) și pe copiii lor, dar și pe cel mai apropiat consătean, Pătru (Mircea Diaconu).
O dramă
Naturalismul scenografiei, atmosfera generală de sărăcie și mizerie, psihologia personajelor (care mimează neînțelegerea), realismul interpretărilor actoricești și al dialogurilor lapidare și fragmentate și folosirea cu parcimonie a muzicii accentueză senzația acută de viață așa-cum-a-fost, chiar dacă filmul este construit sub forma unui prelungit și amestecat flashback.
„Vănătoarea de vulpi” este unul din filmele lui Daneliuc cele mai emoționante și melancolice, cu cele mai puține tușe de grotesc (deși sunt sugerate scene de sex și, mai curajos, chiar de defecare), cu un puternic accent poetic (nu doar prin prezența naturii pictural surprinse de directorul de imagine Călin Ghibu, dar și printr-o secvență onirică ce prefigurează moartea personajului jucat de Mircea Diaconu) și cu o înclinație minimală spre parabolă, deși drama trăită de cei doi țărani poate fi extrapolată la întregul sat românesc.
Cel mai îndrăzneț aspect este însă montajul, mai radical chiar și decât la filme precedente recunoscute pentru spiritul inovator, în contextul unei cinematografii române care a suferit mereu de un defasaj stilistic: „Viața nu iartă” (1959), de Iulian Mihu și Manole Marcus, „Duminică la ora 6” (1966), de Lucian Pintilie, sau „Meandre” (1967), de Mircea Săucan.
Mircea Daneliuc sparge firul narativ în scurte fragmente disparate, care nu decurg direct unele din altele (dar se completează) și care pendulează între diferite momente din trecut.
Anotimpurile sunt amestecate, cum numai capriciile memoriei o poate face, iar multe scene sunt reluate, din alte unghiuri, care le îmbogățesc semnificațiile. Însă, la fel ca adăugarea pieselor într-un puzzle, întregul se limpezește treptat și sigur, iar filmul își dezvăluie frumusețea ce derivă din înțelegerea și redarea unei profunde drame umane.
INFO
Vânătoarea de vulpi, România, 1980
Regie și scenariu: Mircea Daneliuc
Distribuție: Mitică Popescu, Mircea Diaconu, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici, Sofia Vicoveanca
