Am văzut la FEST-FDR 2014 “Les mefaits du tabac”. Exclam, deci, ca-n Caragiale, dar fără ironie: “Ce spectacol! Ce spectacol!”
Un articol de Andrei Crăciun|11 iunie 2014
Timișoara este, așa cum le place bănățenilor să tot remarce, la o distanță de nici o mie de kilometri de nu mai puțin de treisprezece capitale europene (e adevărat că infrastructura nu ajută întotdeauna accesul către ele – eu, de pildă, în absența unei mașini personale, mă tot chinui să găsesc o cale decentă spre Belgrad)!
Dar efectele, încântătoare, ale acestei întâmplări se văd la tot pasul. Iată de pildă clădirea în care urmează să intru – o știți, apare în toate vederile care arată Timișoara (alături de catedrală), duce, cu ea, o istorie (și nu doar recentă, nu doar despre Revoluția din 1989 e vorba aici).
A fost înălțată începând cu 1871. Până în 1920, două incendii devastatoare au ars originalul. S-a reconstruit, într-un alt stil – specialiștii îl numesc neobizantin, nefiind specialist, nu știu cum să îl numesc, dar pot să îi confer această scurtă evaluare estetică: e frumoasă.
Pe fațada Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara stă, la o palmă depărtare, următoarea inscripție: “Celor care,/ Mulți sau puțini, /Cândva, veți trece,/ Neliniștiți,/ Peste urmele noastre, /Ale celor care am fost/ Generația lui/ Decembrie `89/Un singur gând: România”.
Întind palma aceea pentru a șterge depărtarea, deși găsesc inscripția depășită deja de secolul nebunei noastre globalizări. De altfel, chiar în clădirea aceasta își au sediul patru instituții: Opera Română, Teatrul Național “Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar “Csiky Gergely”. Această armonie instituțională este un caz unic în lume.
Intru, așadar, pentru prima dată în Teatrul Național “Mihai Eminescu” (un înger, bine stilizat, care ar putea fi poetul-nepereche însuși, îl veghează simbolic). Interiorul este copleșitor. E cald la Timișoara, e caniculă.
Port, indolent cum sunt, faimoșii mei teniși verzi, ba mai mult, nesăbuit, într-un exces cromatic, un tricou galben pe care, falnic, se lăfăie un cerb. Îmi spun că, altădată, aici n-aș fi intrat, în ciuda vremii tropicale, fără frac. Acum, în aceste vremuri de democratizare vestimentară, iată-mă și așa.
Urmează să vizionez “Les mefaits du tabac”, descris drept “concert într-un act”. Trebuie să explic: festivalul la care mă aflu (a se studia, pentru mai multe detalii, prima corespondență de la Timișoara) își propune să aducă în același spațiu mai multe arte – se dă, astfel, prioritate teatrului care nu se ferește de muzică.
Festivalul, fiind european, găzduiește iată acest spectacol venit tocmai de la Théâtre des Bouffes du Nord Paris. Este, de altfel, primul spectacol pe care îl aud jucat într-o altă limbă decât româna – știți, desigur, că în astfel de cazuri se asigură și traducerea, spectaculos proiectată deasupra scenei. Îmi verific totodată vechea mea franceză și o găsesc acceptabilă.
Acel trio de grații
Dar de ce este acest spectacol, în care cunoscătorii vor fi recunoscut desigur textul lui Cehov despre consecințele nefaste ale tutunului, caracterizat drept “concert într-un act”?
Povestea este așa: într-o școală de muzică, un trio cântă Bach. Printre cele trei grații (căci trio-ul este feminin) se strecoară un om trecut de prima tinerețe, gârbovit, un om care a pierdut, se vede bine, și el partida. Acesta este Niuhin din textul (de o tandră deznădejde) lui Cehov.
Niuhin este, în această seară fierbinte, interpretat de Michel Robin (societar al Comediei Franceze!), un actor de care te îndrăgostești încă dinainte să-l auzi vorbind. E ceva în felul care se mișcă, are o intimitate cu textul cehovian care te lasă, cum ar remarca francezii, bouche bée.
Piesa erupe, se combină, cum adesori la noi în mileniu, teatrul lui Cehov cu muzica lui Bach, ba chiar cu a lui Ceaikovski sau Luciano Berio. Costumele sunt fabuloase (creații Christian Lacroix).
Știu despre Théâtre des Bouffes du Nord Paris că a fost închis în anii `50 și că recent a fost redescoperit și refăcut de Peter Brook, accentul mergând chiar către spectacolele complexe de teatru-muzică-dans. Nu dansează nimeni pe scenă în seara aceasta. Michel Robin joacă devastator. Mi-l imaginez recitând din Topârceanu în franceză sau în rusă, nu contează, căci trebuie să știți că Topârceanu este cel mai cehovian dintre poeții noștri.
Istoria lui Niuhin (care, în loc să ne țină conferința promisă despre consecințele nefaste ale tabacului, ne spune viața sa terorizată de o soție autoritară, de care vrea, zadarnic, să fugă, să fugă departe!) se termină.
Oamenii aplaudă și, parcă respectând ce scrie pe zidul exterior, aici aplauzele nu au nimic din sunetul acela de congres comunist, altfel des întâlnit în teatrele din provincie. Nu. Oamenii aceștia aplaudă minunat, liber.
Aplaud cu ei și sfârșesc prin a-i aplauda, apoi ies în torida noapte bănățeană, târându-mă până la prima terasă unde comand o halbă de bere “Timișoreana”, gulerul îl vărs spre pământ, să fie de sufletul lui Cehov, mort și el, tot într-o vară călduroasă, acum 110 ani.
Foto: Delalande Raymond
