Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|30 aprilie 2018
Kazan și Uzbekistan. Două puncte pe o hartă roșie. Două lumi fascinante, traversate, secătuite, transformate de molima comunismului, două lumi sălbatice, primul, cel mai important centru al culturii tătare, al doilea, un centru important al islamismului. Ambele înghițite de marea roșie URSS, ambele purtând răni adânci din acea perioadă, care nu s-au vindecat nici azi…
În luna aprilie, pe piața editorială din România, se întâlnesc două romane ce aparțin unor scriitori născuți în aceste regiuni. „Zuleiha deschide ochii”, romanul de debut al scriitoarei Guzel Iahina, publicat la Humanitas fiction, și „Mama mea, Moscova” de Hamid Ismailov, publicat de Pandora M. Ambele au apărut în 2015, iar în acest început de an au fost traduse în limba română.
Lumina din iadul Siberiei
„Pentru mine, orașul natal, Kazan, este cel mai bun exemplu de coexistență armonioasă a două popoare – rus și tătar. Hanatul Kazanului a fost cucerit și alipit la Rusia în 1552 de către trupele lui Ivan cel Groaznic. De atunci au trecut deja aproape 500 de ani – și acum, după multe probleme, cele două popoare au ajuns, în sfârșit, la armonie. Imaginați-vă numai: pe teritoriul cetății Kazanului stau alături o moschee și o catedrală ortodoxă”, îi povestește Guzel Iahina, într-un interviu, Anei Onisei. Și chiar dacă ea locuiește de aproape 20 de ani la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică, Kazanul în care s-a născut îi curge încă prin vene. „Zuleiha deschide ochii”, acest roman care s-a bucurat de un succes răsunător și de premii importante și care îl face pe Vodolazkin să scrie că e cea mai bună carte pe care a citit-o în ultima vreme și pe Ludmila Ulițkaia să-i scrie prefața, este într-adevăr unul din acele romane care se înscriu în marea literatură rusă.
La aproape 40 de ani, Guzel Iahina se hotărăște să scrie un roman, pornind de a poveștile bunicii ei, care a trăit drama deportării în Siberia, când avea doar 7 ani. O învățătoare tătară, care a petrecut pe Angara 16 ani, în fond toată copilăria și tinerețea, bunica a fost cea care i-a hrănit imaginația lui Guzel Iahina, care s-a hotărât într-o zi să realizeze un scenariu. Iar scenariul s-a transformat în acest extraordinar prim roman, extrem de cinematografic, într-adevăr, care reconstruiește traseul unei femei. O femeie matură, o femeie care la momentul când începe povestea ei are 30 de ani, o femeie care va descoperi viața și se va descoperi pe ea însăși pe acest traseu al calvarului, în lagărul din Siberia înghețată.
Nicio notă falsă în această senzațională poveste pe care o scrie Guzel Iahina și despre care s-a tot spus că ar avea note feministe. Aș spune mai degrabă că povestea lui Zuleiha, femeia cu ochii verzi, care trăiește după legile vechi, barbare, moștenite din generație în generație, supusă unui bărbat pe care nu-l iubește și unei soacre care-i bântuie existența încă mult timp după ce ea se desprinde de acel loc, este istoria în mic a unei lumi ce se stinge. Și din care se ivesc ființe care „deschid ochii”. Femei, bărbați, oameni… Această superbă metaforă care dă și titlul cărții „Zuleiha deschide ochii”, ce revine de patru ori în paginile romanului, în diferite momente esențiale din existența femeii, își schimbă sensul. Și e, de fapt, metafora unei lumi care se trezește, care începe să vadă, să audă, să simtă, să înțeleagă. Dincolo de marea traumă a deportării, pe care scriitoarea o redă cu o superbă atenție la detalii, cuvinte tătare se strecoară ici și colo de dragul autenticității, povești bine documentate despre taiga și locuințele improvizate în care cei deportați trebuie să învețe să supraviețuiască, despre viața la granița cu moartea, romanul „Zuleiha deschide ochii” e despre trezirea unei conștiințe și, cu siguranță, odată cu ea multor altora. Smulsă din mediul căruia îi era destinată prin naștere, o căsnicie cu un om brutal, sălbatic, o căsnicie în timpul căreia îi mor patru fetițe, chinuită zilnic de un regim de viața barbar, care nouă astăzi, în lumea noastră în care stăpânul absolut este confortul, ni se pare… literatură, Zuleiha pleacă spre un alt iad. Sunt extraordinare scenele în care ea merge împreună cu soțul Murtaza în pădure să taie lemne, într-un frig crunt, în zăpadă până la brâu, iar viscolul e gata s-o înghită. E teribilă relatarea acelei zile în care oboseala depășește cu mult limitele suportabilului și femeia plăpândă, după ce se luptă cu lemnele în pădure, e pusă să pregătească baia cu aburi, încasează o bătaie cruntă, pentru ca apoi să fie supusă unui act sexual în timpul căruia adoarme… Din acest iad pe care nici măcar nu-l conștientizează, care pentru ea e echivalentul normalității, Zuleiha e smulsă într-o zi și, după ce asistă la uciderea soțului ei, e scoasă din izbă și… urmează lungul drum al deportării. Absolut cinematografică este descrierea izbei, cu legile ei interioare, cu spațiul destinat femeilor și cel destinat bărbaților, o lume vie, care se deschide și palpită în fața cititorului încă din aceste prime pagini, invitându-l, ispitindu-l într-o poveste pe care o simte teribil de puternică.
Însărcinată, așa cum va descoperi pe drumul spre Siberia, Zuleiha va trăi undeva la limita dintre viață și moarte, depășind în fiecare zi limite pe care n-ar fi crezut că le poate depăși, păstrând ca pe o comoară o bucată de zahăr otrăvită, care ar fi trebuit s-o salveze de viață, dar care se va topi în apele Angarei. Copilul pe care-l va aduce pe lume exact în prima noapte petrecută în Siberia va fi semnul unei victorii. Sunt teribile scenele de supraviețuire, scenele își hrănește copilul cu sânge în loc de lapte, este superbă, ireală, ușor absurdă, scena în care cei 30 de deportați care supraviețuiesc naufragiului, se îmbracă în hainele lor franțuzești, cu pălării occidentale și paltoane la modă, și umblă zgribuliți prin zăpada Siberiei.
Aici, în această lume de gheață, în care însă zilele de primăvară și de vară par de o frumusețe absolută, care te cheamă acolo, în Gulag, să guști murele sălbatice și să trăiești frumusețea extremă a vieții în sălbăticie, Zuleiha va descoperi și iubirea. O iubire stranie, chinuitoare, apăsătoare, căreia îi rezistă și i se dăruiește cu aceeași furie, pentru că e vorba de ucigașul soțului ei, comandantul „deportat” care, însă, ei i-a salvat viața.
Guzel Iahina construiește la vedere o lume „nouă”. Acolo, la capătul lumii, unde ochiul lui Allah – crede Zuleiha – nu mai ajunge, acolo se naște o lume nouă, cu oameni care trăiesc, mor, suferă. Iar relația ei cu doctorul și, mai ales, personajul doctorului „cu găoacea pe ochi”, marele savant deportat în Siberia, sunt un deliciu pe care-l veți descoperi când veți citi povestea. Când închizi cartea, la final, rămâi cu gustul unuia dintre cele mai puternice romane care s-au scris în ultimele decenii în lume. Și lumea Siberiei îți strălucește în fața ochilor, ca o invitație. Să mergi s-o descoperi, s-o cunoști, s-o atingi, să deschizi ochii…
În „pântecele fertil al Moscovei”
Hamid Ismailov este, în schimb, un scriitor deja consacrat, născut în 1954, în Kîrgîzstan, un jurnalist și scriitor silit să emigreze din Uzbekistan, în anul 1992, și care de-atunci locuiește în Marea Britanie și lucrează la BBC, un scriitor care a scris în mai multe limbi și care este interzis la el în țară… „Mama mea, Moscova” (traducere Ionela Chirilă) – „The Underground” în original – este povestea unui băiețel de culoare, născut dintr-o mamă siberiană – iată, Siberia bântuie întreaga literatură rusă – și un tată atlet african, venit în 1980 la Jocurile Olimpice. Mbobo, băiețelul care este naratorul acestor pagini cu un gust amar greu de suportat, va trăi drama „străinului”. A celui care nu-și găsește locul nicăieri, care nu aparține cu adevărat nimănui și niciunui loc. Iar metafora metroului Moscovei, pe care se bazează întregul roman, este, de fapt, metafora unei vieți trăite în veșnice gări, între veșnice trenuri… Comunismul cu toate traumele lui, comunismul cu toate culorile lui este prezent în fiecare dintre rândurile acestei cărți, este boala unei lumi, surprinsă superb în teribilul kitsch care este metroul de la Moscova. Căci stațiile de metrou vor da titlurile capitolelor romanului, din ele țesându-se amintirile unei vieți scurte și traumatizante și dezumanizante. „Mama a murit când eu aveam opt ani, iar eu am murit patru ani mai târziu”. Sub semnul acestei fraze se scrie toată viața unui copil și a unei femei…
Surprinsă tot timpul în subteran, Moscova are altă culoare, e întunecată, e rea, e absurdă. Aici, printre stațiile de metrou aurite se scrie istoria unei lumi, pe care acest copil cu păr cârlionțat și chip întunecat, respins de toată lumea, o trăiește la niște cote de suferință inimaginabile. Călătorește apatic, semiconștient, de la o stație la alta cu mama lui, mereu în căutarea unor iubiți bețivi, ciudați, îi aude făcând sex în camere de baie, imagini mereu întunecate i se depun în memorie. Nicio rază de soare, nicio bucurie. Întuneric total în Moscova lui Mbobo, în care nu înțelege ce caută și unde se simte respins de toată lumea, de la familia mamei la toți ceilalți.
„Îmi aduc aminte de ceea ce pentru mine este cea mai frumoasă dintre stațiile de metrou din Moscova – Sokol – și, în loc să-i redau frumusețea în versuri, îmi dau seama că vreau precizie absolută în descrierea mea: un lung discurs despre natura metroului sovietic. Privind cu ochii minții geometria ireproșabilă a stației, împletiturile perfecte, sub formă de petale, legându-se de floarea din cupolă, mă gândeam la ideea că metroul este subconștientul arhitecturii sovietice; inconștientul său colectiv, arhetipul său”, iată cum descrie Mbobo sufletul Moscovei, metroul, aceste palate pentru muncitori… „Ce-a rămas nedesăvârșit la suprafață – ce n-a fost dus nicicând până la capăt – a fost desăvârșit în subteran. Aici, masele de oameni sunt perfect disciplinate, înscrise în granițele de timp și spațiu, iar curgerea acestor mase este strict înregimentată, urmând un plan elegant, asemenea instinctelor mecanice, cu pântecele rotund, mișcându-se inexorabil prin întuneric cu multele picioare și antene de fier; deasupra lor, omniprezentul păianjen al Partidului sau al GPU-KGB, cu sutele de ochi mititei pe fiecare picior în parte, pe fiecare antenă. Ieșirea este fixă, intrarea este fixă; toate capetele sunt legate. Acolo, în metrou, domnea principiul comunist pur, conform căruia banii nu aveau niciun fel de însemnătate. Acolo jos, n-aveai pe ce-i cheltui; acolo, omul valora atât cât considera el că valorează, dincolo de unitățile monetare… Dar acel întreg sistem perfect controlat nu putea exista decât dincolo de lume. Era ca și cum lumea fusese scoasă din ecuație, ștearsă de pe fața pământului; exista și, în același timp, rămânea invizibil; idealul fusese atins, și totuși rămânea ceva ireal. Construcția unor stații atât de fabuloase precum Sokol în mijlocul întunericului putregăios era o aluzie subconștientă la formarea urâțeniei paradiziace a vieții, fie ea subterană, taman în locul în care ar fi trebuit să fie iadul – dar nu era decât un indiciu. Cu alte cuvinte, comunismul era construit în subteran, în circumstanțe experimentale, departe de privirea ostilă a lui Sputnik, așa că, în această privință, aș îndrăzni să spun că cel mai bun muzeu al comunismului și al Uniunii Sovietice este metroul moscovit. Și una dintre piesele de rezistență ale acestui muzeu este stația Sokol. Acestea erau gândurile mele în lentoarea mea subterană în acel iulie, privind, cu orbitele mele goale, linia elegantă a împletiturilor celor două frunze de trifoi, a treia petală fiind cupola craniului meu alb…”
Repovestită dintr-o altă viață, dintr-o altă dimensiune a existenței, viața lui Mbobo se scrie în același timp cu viața subterană a Moscovei „pântecele fertil al Moscovei, matca din care izvărește totul”… Stația Maiakovskaia, de exemplu, „este mai simplă și mai grandioasă”, stația Kropotkinskaia e un „cavou elegant și aerisit, absurd și lipsit de funcționalitate”, stația Oktiabrskaia e „mai curând ca un salon de obstetrică”. Hamid Ismailov scrie un roman angoasant, neliniștitor, chinuitor, care dezbracă Moscova de aura ei mitică și vorbește, în schimb, despre rănile adânci pe care lumea acestui secol le poartă încă…
Decizia
Greu de ales între două romane la fel de tulburătoare, aflate la un nivel al scriiturii la fel de înalt. Însă, pentru extraordinarul ei debut, pentru curajul de a scrie astfel într-o lume în care literatura are culori și linii mai superficiale, pentru excelenta documentare, pentru imaginile desăvârșit create, pentru curajul de a arăta cum în noroi cresc nuferi și cum în iadul Siberiei există lumină, și viață, și iubire, și soare, și gust de mure, pentru excelenta traducere a Luanei Schidu, Ziarul Metropolis declară „Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina, publicată la Humanitas fiction, câștigătoarea duelului și cartea lunii aprilie.
