Caragiale. 162 de ani de la naşterea lui „Moş Virgulă“. Ironiile şi complexele omului-spectacol
http://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-162-de-ani-de-la-nasterea-lui-mos-virgula-ironiile-si-complexele-omului-spectacol/

La 162 de ani de la naşterea dramaturgului, Ziarul Metropolis vă prezintă portretul lui Caragiale, aşa cum îl arată însemnările personale sau aşa cum l-au consemnat contemporanii lui.

Un articol de Monica Andrei|1 Februarie 2014

Ziua lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) este sărbătorită pe 30 ianuarie, dar, conform documentelor, data oficială a naşterii lui este 1 februarie 1852. A-l reciti pe Caragiale, fie din necesitatea studiului sau din bucuria reîntâlnirii cu el, înseamnă a interpreta în spirit sau literă şi a descoperi de fiecare dată noi semnificaţii. A fost un geniu al expresiei, iar scriitura lui nu îngăduie modificări.

Ziarul Metropolis vă prezintă portretul lui Caragiale, aşa cum îl arată însemnările personale sau aşa cum l-au consemnat contemporanii lui.

Teatrul, proza, publicistica, poezia reflectă un stil de gândire şi compunere, de reflectare şi expresie, mentalitate şi comportament. A demontat mecanismul psihic şi moral al unor tipuri umane. Stilul dovedeşte originalitate. Şi după cum spune, în frază: „ritmul este esenţa stilului!”

Scrisul lui Caragiale este modern. Textele sunt, de fapt, adevărate demonstraţii despre cum se scrie. Condeiul energic arată forţa unui teatru şi a unei proze deschise spre multiple semnificaţii şi vizează universalul, general-umanul. Ţesătura are amprenta comicului ce vibrează prin toţi porii literei. Acţiunea virează spre simbol. Personajul capătă o înfăţişare abstractă. Nu are un portret fizic, dar are un nume simbolic sau anonim, în care se citeşte stereotipia caracterului, lipsa de identitate. Imaginea noastră despre el nu suferă modificări în timpul lecturii.

În textele lui Caragiale, limba nu are funcţia de a comunica. Modul de a se exprima al personajului reprezintă un mod de gândire. Este lumea de atunci, aflată în descompunere. Personajele vorbesc mult şi prost, cu defecte de vorbire: gângav, peltic, sâsâit, bâlbâit. Un adevărat tratat de logopedie.

Prin scriitura sa, Ion Luca Caragiale şi-a intrigat prietenii, dar şi pe contemporanii vremii. A râs cu motiv. Ne-a făcut să râdem şi ne face în continuare. Avea râsul în sânge, iar comicul era instinct la Caragiale. Pentru că nimic nu arde mai rău ca râsul.

A făcut haz de necaz şi atunci când i-a fost greu a afişat o atitudine cinică. Gustul pentru parodie îşi are rădăcinile în capacitatea de a surprinde şi de a sancţiona ceea ce este mecanic într-un comportament unde nu există viaţă interioară. Cei ce-l puteau preţui nu puteau să-l citească, iar cei ce-l citeau aveau toate motivele să-l urască.

Glume primite cu grimase

● Când se întâlnea cu cei de la „Junimea” unde-şi citea piesele, glumea pe seama lui Alecsandri, care-l ura de moarte pe autorul „Scrisorii pierdute”, se certa cu Negruzzi şi îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.

● La un moment dat, în vârful carierei, i se cere un curriculum vitae. „Nu am, domnilor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. […] Şi să spun pentru ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de acum încolo se îngroaşe lucrurile mi-am zis: mai bine la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene…” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale).

● Avea o cultură uluitoare, citea enorm, scria greu, traducea din limba franceză şi se prezenta astfel: „Sunt copil de părinţi sărmani şi fără nume. Am fost […] un copil neastâmpărat, sămânţă de idriot (grec), vecinic doritor de alte orizonturi. (Opere, VII).

● După moartea tatălui său rămâne singurul sprijin pentru mama şi sora sa pe care le întreţine toată viaţa cu bani obţinuţi din ceea ce publică.

● „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricât de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun-simţ şi […] mă exprim, fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi comod. Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp şi fost sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia până să termin studiul dreptului.” (Opere, V, p. 467)

● „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri…[… ] Îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu mâhneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai şi.” (I.L. Caragiale, „Începem” ,1909)

Vlahuta_Caragiale_Delavrancea

Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea

● În faţa foii de hârtie, Caragiale se simte complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“. (Mişcarea literară, nr.3)

● Dar scrisul este o nevoie: „Fiindcă tot nu mai pot fi altceva decât literat român, cel puţin să am mângâierea că-mi fac uneori cu nobila mea unealtă […] o mulţumire morală. ( Opere, vol IV)

● La un concurs pentru un post la publicaţia „Moftul român” cerinţa lui Caragiale este următoarea: „Autorii sunt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice, orişicum; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă”. (Opere, vol. III)

● „Moftul”, dragi cititori, nu-i ieşit din dorinţa de a râde pentru ca să râdă şi alţii. Geneza lui e revolta… Între lumea care se adună [… ] duminică în Cişmigiu şi între gazeta asta a noastră, e un mare punct comun: şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor vremi mai senine şi mai cinstite. [ I.L. Caragiale, Articolul 1 Mai]

●  „… De ce să nu arăt eu lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric nu numai ca simplu comediant. Împărţită-n două bande, ce se numesc cu pretenţie istorice – liberalii şi conservatori – bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de oameni, fără frică de Dumnezeu; această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţii, numite aici democratice”. [ I.L. Caragiale, 1907 – din primăvară până-n toamnă]

● Într-un articol publicat în anul 1900 aflăm ce ar trebui să facem atunci când ne apucăm de scris: „Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.

Oricând îţi va clipi prin minte ceva care ţi-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ţi poate aprinde foc în cap. Şterge cuminte şirurile ce simţi bine d-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câţiva mai puternici decât aceasta, şi înlocuieşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşte-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalităţi.” ( Opere, vol. IV )

Cum îl vedeau contemporanii

Strângerea mărturiilor despre Caragiale încheagă imaginea omului – spectacol, pentru că el înţelegea viaţa ca pe un spectacol continuu, conceput, regizat şi jucat de el însuşi.

● „Una din marile lui slăbiciuni – îşi aminteşte Slavici – era să se uite la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini […]. Îmi dădea din când în când cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea „Ai văzut?”, şi atâta era destul pentru ca să ne înţelegem. – Măi! Mai zicea câteodată. Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-şi faci haz de ei”. (Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva)

● Curiozitatea îi este vie şi-l determină să stea mereu în mijlocul situaţiilor, spre a le stimula prin procedee adecvate. Din spectator neutru devenea regizor şi, de fiecare dată, în scena banală din viaţă vedea în ceilalţi actori fără voie.

“Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era grec fudul, ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.

Într-adevăr, din când în când, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cât mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: „lasama domnu cu irunia!” Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie înmărmuritor. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă […]”. (România literară, 1970)

● „Hoinărea prin orăşele de provincie – scrie Cella Delavrancea – unde prindea reflexele, caracteristicile unor necunoscuţi, de unde se întorcea încărcat de impresii noi, filtrate prin alambicul genialului talent care nu îngăduia decât esenţialul.

Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil.

Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămânţa ce mai de seamă a inspiraţiei sale. […] În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai scurtă sau mai lungă. În general trece drept ironic, a cărui operă e brăzdată de observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele pieselor şi ale nuvelelor”. („Viaţa Românescă”, 1962)

Ion_Luca_Caragiale_-_Foto04

● Serile alături de el erau fascinante. Şt. O. Iosif ajunge ucenic la Caragiale. Seara, ei lecturau cu voce tare sau scriau. Povesteşte cum fiecare imagine din text trăia o viaţă intensă, iar fiecare nuvelă era o avalanşă de imagini care se perindau una după alta ca-ntr-un vârtej ameţitor. ( „Flacăra”, 1912)

● „Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. L-am văzut când muncea la „Kir Ianulea”, refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul.

Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. În tot acest timp era încruntat, febril şi ursuz. Când termina era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe „Kir Ianulea” l-a scris în trei zile şi l-a pieptănat, pe urmă, în două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: «Eroii mă persecută… Forfotesc în mintea mea… Vorbesc… Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face, şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul»”. (Amintiri despre Caragiale)

● Eftimiu scrie în articolul „Moartea lui Caragiale” că acesta intenţiona să vină la Bucureşti şi îl anunţă pe Vlahuţă că vrea să scrie, şi-i transmite vorbă să-i cumpere o masă. Caragiale soseşte de la Berlin în casa lui Vlahuţă. Se aşază la măsuţa aleasă cu grijă de doamna Vlahuţă şi se pregăteşte să scrie, dar varsă călimara cu cerneală.

I se pare că pata este semn rău şi renunţă. Lângă pată adaugă: „Toate meseriile necurate lasă pete” şi s-a iscălit. De atunci masa lui Caragiale a rămas celebră şi unii prieteni au adăugat câte ceva. Şt. O. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare”. Goga a adăugat: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”

Porecla “Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung.

● „Arta cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu “Hanul lui Mânjoală?”

Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă !…”

Foto cu I. L. Caragiale – Wikipedia

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »