Spectacolul „Cazul Pintea Viteazul“, de la Teatrul Municipal din Baia Mare, este lipsit de stridenţe teziste, de gongorisme naţionale ori de „pilduiri” sforăitoare, ca şi de idilisme folclorizante.
Un articol de Claudiu Groza|3 decembrie 2013
CRONICĂ DE TEATRU Figura lui Pintea Viteazul este legendară în Maramureş şi Transcarpatia, revendicată nu doar de români, ci şi de ucraineni. Faimosul haiduc de la începutul secolului al 18-lea a dobândit în timp o aură mitică, ce i-a deturnat biografia „civilă“ înspre imaginarul popular, care l-a păstrat în memoria colectivă ca erou. În orizontul acestei biografii imaginare, regizorul Gavriil Pinte a construit un spectacol de teatru: Cazul Pintea Viteazul, cu premiera în 30 noiembrie la Teatrul Municipal din Baia Mare, printre protagonişti aflându-se un alt celebru maramureşean strămutat în Capitală, Grigore Leşe.
Cazul Pintea Viteazul nu este „teatru istoric“ și nici „etno“, deși scenariul său – scris tot de Gavriil Pinte – citează documente de arhivă, iar intriga e potențată de cânturi tradiționale.
Avem de-a face mai degrabă cu o restituire, în grilă antropologic-estetică (nu vă speriați, cuvintele sună poate prea sofisticat) și poetică, a unei povești populare care a străbătut trei secole, fiind încă destul de pregnantă în imaginarul colectiv al nordului Transilvaniei.
E cazul clasic, universal valabil, al unui personaj real, transformat în simbol/model de o colectivitate în căutare de repere.
Biografia „civilă” a lui Grigore Pintea, haiducul, spune că el s-a născut în 1670, la Măgoaja, și a murit împușcat în 1703, la porțile cetății Baia Mare, căpitan în oastea „de eliberare națională” a Principelui Transilvaniei Francisc Rakoczi al II-lea, care lupta cu armata imperială austriacă.
Imagine din spectacolul „Cazul Pintea Viteazul“
În răstimp a dat numeroase lovituri, fiind înregistrat de documentele vremii ca un tâlhar sângeros, dar a fost înrolat și în armata imperială. Există și o versiune „tabloidă” conform căreia Pintea avea de ibovnică o femeie măritată și a fost împușcat de soțul aceleia.
În imaginarul colectiv, Pintea Viteazul, cum a fost supranumit, devine un personaj mitologic, care are un cal fermecat, capabil să sară dealuri întregi, o comoară, evident, și nu poate fi omorât decât cu „trei grăunțe de grâu sfânt/ș-un plumbuț mândru de-argint”. I s-a dedicat o baladă, iar „aventurile” lui au fost povestite de 300 de ani încoace din generație în generație.
La mijlocul acestei duble biografii plasează regizorul Gavriil Pinte portretul personajului său, un personaj care nu apare în spectacol, ci e doar evocat în dialogul unui copil cu un culegător de lemne și al acestora cu gărzile imperiale ce-l caută pe Pintea. Un portret alcătuit și din fragmente documentare, și din frânturi de legende, întretăiate de pasaje muzicale ce accentuează aura de mister și de simbol a eroului de acum trei veacuri.
Concepția regizorală e explicată admirabil prin inversarea sensului clasic al proverbului latin „Verba volant, scripta manent”. Vorbele ar fi, așadar, semnul „veșnicei pomeniri”, iar nu cuvintele scrise într-o carte închisă. Povestea lui Pintea transcende vremurile prin ceea ce se spune despre el, nu prin documentele de arhivă.
Acest scenariu scris cu fler scenic și-a găsit o plastică transpunere vizuală prin scenografia Roxanei Ionescu, cu elemente de decor foarte simple în prim-plan: rama purtată în spinare de Om ori „scara toacelor”, compensate de efectul dat de coregrafia/joc de umbre din fundal.
Nu mai puțin însă, interpreții – actori și dansatori – au împlinit spectacolul, de la Ruxandra Lăzărescu (Copilul) și Liviu Topuzu (Omul), ambii de o mare naturalețe într-un dialog destul de provocator prin variațiile sale de la neaoș arhaic la limbaj administrativ ori replici trilingve, la Claudiu Pintican, Ștefan Mura, Mircea Gligor, Vali V. Popescu, Loredana Maghear, Adrian Pop și Raul Conicica, insuflându-i atmosfera specială.
Grigore Leşe urcă pe scenă în acest spectacol
Îl menționez separat pe Grigore Leșe tocmai pentru că s-a integrat cu acuratețe, acuitate și spirit de echipă ansamblului scenic, ca un adevărat actor de teatru, potențând prin bucățile muzicale pe care le-a cântat live intriga spectacolului.
Spectacolul de la Baia Mare are fluență, cursivitate, frumusețe și coerență, deși încă are nevoie să „se așeze” ca să prindă ritmul firesc.
E lipsit de stridențe teziste, de gongorisme naționale ori de „pilduiri” sforăitoare, ca și de idilisme folclorizante. Un ușor aer pedagogic are poate secvența finală, cea în care „tabloul” evocării lui Pintea devine un fel de „muzeu țărănesc” al mitologiei Nordului românesc, dar asta nu supără. Cert este că, timp de 300 de ani, maramureșenii au păstrat imaginea unui personaj istoric.
Cât e istorie și cât fabulație din biografia acestuia, nu mai contează. Cazul Pintea Viteazul e, în cele din urmă, o spunere în cheie cultă a poveștii haiducului din Nord.
Foto din spectacolul Cazul Pintea Viteazul – Tiberiu Toth
