Cum îi punea Toma Caragiu la punct pe criticii de teatru
http://www.ziarulmetropolis.ro/cum-ii-punea-toma-caragiu-la-punct-pe-criticii-de-teatru/

MEMORIA CULTURALĂ „Critica să urmărească spectacolele şi după premiere“ este titlul unui articol de opinie scris de Toma Caragiu în decembrie 1959, prin care actorul evidenţia greşelile pe care le fac criticii de teatru atunci când iau în vizor creatorii şi spectacolele lor.

Un articol de Corina Vladov|21 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ „Critica să urmărească spectacolele şi după premiere“ este titlul unui articol de opinie scris de Toma Caragiu în decembrie 1959, prin care actorul evidenţia greşelile pe care le fac criticii de teatru atunci când iau în vizor creatorii şi spectacolele lor. Ziarul Metropolis vă prezintă un text din care răzbat argumente care-i pot pune pe gânduri şi pe cronicarii din 2013.

„Mărturisesc că am fost surprins, dar am apreciat ca pozitivă iniţiativa revistei «Teatrul», de a ne chema pe noi, oamenii de teatru, să ne spunem părerea despre critica dramatică. O discuţie din care să se constate modul în care actorii şi ceilalţi creatori ai unui spectacol primesc şi privesc critica dramatică era acut necesară. Cred că şi critica de teatru — ca de altfel orice activitate creatoare este util să fie comentată şi analizată de cei pe care ea îi vizează şi ajută, adică de cei care contribuie efectiv la realizarea unui spectacol“, scria Toma Caragiu.

Redăm câteva fragmente din editorialul actorului, publicat în revista „Teatrul“, în 1959.

„Apreciată în raport cu critica lucrărilor dramatice, critica spectacolului de teatru a rămas ceva mai în urmă. Cauzele rămînerii în urmă sînt destule, dar cea principală mi se pare a fi că majoritatea criticilor nu cunosc în amănunţime actul creator al spectaco­lului şi, lucru mai grav, îl urmăresc cu suficientă superficialitate.

Mi se pare că vizionarea unui spectacol, doar o singură dată, este neîndestulătoare — şi sînt destui critici care fac acest lucru.

Spectacolul de teatru, cred eu, are drept caracteristică inconstanţa. Un spectacol cu aceeaşi piesă se diferenţiază întrucîtva de precedentul şi de cel care-l urmează. De aceea, găsesc că e necesar ca vizionarea unui spectacol de către critici sa fie făcută de cel puţin două ori, pentru că se întîmplă foarte adesea ca părerile formate într-o seară să fie infirmate în seara urmatoare. Este de la sine înţeles că inconstanţa nu e recomandabilă, dar este inerentă aproape oricărui spectacol, cîteodată chiar celui în care interpreţii sînt artişti consacraţi.

Am citit cronici dramatice ìn care m-au surprins uneori tonurile preţioase şi voit docte, alteori construcţiile alambicate şi prolixitatea exprimării ideilor, fără să rămîn cu ceva substanţial din ele, fără să ajung a învăţa ceva din ele. N-aş vrea să cred că sub preţiozitate şi exprimări alambicate unii critici îşi ascund sărăcia sau lipsa de claritate a ideilor ce vor să exprime.

Am admirat în schimb cronicile limpezi, în care contradicţiile, echivocurile, preţiozităţile etc., n-au găsit găzduire şi am învăţat din ele. Am admirat cronicile care se ocupă de textul piesei, dar nu neglijează deloc şi transpunerea lui în imagini scenice, acordîndu-i aceeaşi atenţie. Sînt însă destui cronicari dramatici care expediază spectacolul ca pe ceva minor, derivat. În cîteva observaţii aproximative, descriptive şi, în cel mai bun caz, reduse la cîteva adjective, este analizată munca de creaţie a realizatorilor spectacolului.

Asemenea cronici mi se par lipsite de condescendenţă faţă de efortul creator, iar pe cronicar îl consider incompetent. Observaţiile de genul: „Interpretarea este bună” sau „Interpretul a găsit nota justă a rolului” nu ajută cu nimic pe nimeni, relevînd fie lipsa de dragoste, fie, mai grav, un bagaj redus de cunoştinţe în materie.

Cronica dramatică, de altfel ca orice articol de critică, socot că trebuie să fie constructivă, să constituie un îndreptar prin justeţea, competenţa şi oportunitatea cu care-i făcută, să stimuleze autocritica. Cronicile superficiale împiedică acest lucru, umplu într-o revistă un spaţiu care ar putea fi mai judicios folosit.

Nu cred că greşesc cînd afirm că odată apărută o cronică la un spectacol, unii cronicari pare că se simt absolviţi de orice obligaţie şi consideră că şi-au făcut datoria. Întreaga lor atenţie ei şi-o îndreaptă către alte spectacole, pe care, iarăşi, le abandonează imediat după cronica.

N-am prea întîlnit critic teatral care să urmărească rezultatele activităţii sale, care adică, să revadă spectacolul odată analizat de dânsul şi să caute a verifica dacă şi în ce măsură scăderile relevate au fost lichidate.

De asemenea, n-am prea întâlnit în presă cazuri în care un cronicar să revină asupra unei cronici anterior publicate şi să releve îndreptările aduse spectacolului criticat sau, dacă n-au fost lichidate scăderile, să determine o întâlnire cu colectivul spectacolului şi să se con­sulte cu acesta. (În general, cred că ar fi foarte interesant dacă criticul de teatru s-ar întîlni cu colectivul de interpreţi, imediat după apariţia cronicii, pentru a-şi împărtăşi mai pe larg impresiile. Chiar dacă unii interpreţi s-ar dovedi refractari, pe moment, la criticile aduse, este imposibil ca ele să rămână fără ecou.)

toma caragiu

Actorul Toma Caragiu (1925-1977)

Criticul, ca şi medicul, constată şubrezeniile şi încearcă să le lecuiască. Cu o deosebire: medicul primeşte pacienţii, criticul se duce la spectacol. Medicul pre­scrie reţete care tămăduiesc bolile curabile, criticul nu dă soluţii — cu toate că de multe ori ar fi binevenite — dar lansează observaţii şi constatări de ansamblu şi de amănunt, care, dacă sînt judicios făcute, ajută mult.

De ce n-ar urmări şi criticul, ca şi medicul, efectul tratamentului administrat ? De ce să nu se apropie cu toată dragostea de spectacol şi să-l socotească un produs la a cărui finisare şi perfecţionare trebuie să contribuie ?

Eu cred că dacă unele spectacole continuă să fie deficitare şi după apariţia cronicilor care-l analizează, o parte din vină o poartă şi cronicarii dramatici, din cauza nepăsării cu care tratează un spectacol, după ce l-au analizat o singură dată.

Dacă teatrale bucureştene se bucură, de fiecare dată când prezintă o premieră, de atenţia cronicarilor, teatrele din regiuni sînt deseori lipsite de această bucurie. Teatrul de Stat din Ploieşti, care se află cel mai aproape de Bucureşti, este destul de rar vizitat. Avînd în vedere distanţele, mă întreb: cît de des sînt vizitate tea­trele din Baia Mare, Oradea sau Botoşani ?

Consider tot ca o lipsă de atenţie şi faptul că foarte rar, în cronici, sînt luate în discuţie dublurile din spectacole, deşi se întîmplă uneori ca dublura să fie mai aproape de personaj decât titularul rolului.

De ce să fie dublura tratată drept o cenuşăreasă ? N-ar fi rău să se consacre şi dublurilor cîteva fraze într-un marginal sau, poate în revistele de specialitate, o rubrică intitulată „dubluri”, rubrică în care să se analizeze periodic şi munca actorului distribuit al doilea sau chiar al treilea într-un rol.

Spectacolul de teatru are şi preţul şi neajunsurile efemerităţii. Viaţa lui este direct proporţională cu timpul de manifestare. Şi dacă vrem ca, peste ani, să rămânem cu ceva mai mult decât cu nişte vagi idei în legătură cu modul în care a fost prezentat, cronicile de azi trebuie să-l analizeze ceva mai atent, trebuie să insiste mai mult asupra oamenilor care-l creează“ – Toma Caragiu.

Citiţi şi: Grigore Vasiliu Birlic: o declaraţie de dragoste pentru teatru

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi sau texte scrise chiar de ei. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Toma Caragiu – cinemagia

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »