Interviuri-document cu personalităţi româneşti (6): Geo Saizescu
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-6-geo-saizescu/

Regizorul Geo Saizescu a vorbit despre motivaţiile estetice şi emoţionale din spatele filmelor sale, despre comunism şi despre colaboraţionism, într-un interviu publicat de scriitoarea şi jurnalista Rhea Cristina, în cartea „Românii secolului XXI“.

Un articol de Rhea Cristina|25 Septembrie 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Geo Saizescu, realizat în 1999.

Trupul neînsufleţit al regizorului Geo Saizescu, care a murit luni la vârsta de 80 de ani, va fi depus în foaierul Teatrului Odeon din Bucureşti, miercuri, 25 septembrie, de la ora 11.00. Geo Saizescu va fi înmormântat joi, în jurul orei 12.00, la Mănăstirea Cernica.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana PelleaGigi CăciuleanuAlexandru Paleologu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi Matei Vişniec, vă prezentăm fragmente din interviul cu Geo Saizescu. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

Rhea Cristina: Cît de importantă este singurătatea regizorului faţă de societate şi faţă de sine însuşi? Care este substanţa definirii filmului românesc? După 1989, Occidentul a devenit mai receptiv faţă de filmul Estului? Filmul l-a pierdut pe Dumnezeu?

Geo Saizescu: E clar că acest zbucium al nostru – de la cenzura ideologică la cea economică – se datorează faptului că trăim într-o profundă singurătate, căci nimeni nu se gîndeşte la ce o să facă regizorul cutare, la opera gîndită de acesta. E o nepăsare totală în jurul creatorului, pe care el, în mod clar, o resimte. Atît marele creator, cît şi acela mai puţin dotat au o anumită sensibilitate şi fiecare simte pe pielea lui această nepăsare. Nenorocirea este că nu găseşte nici o rază de speranţă, de a ieşi din această singurătate în care se zbate.

Dacă Occidentul ar deveni mai receptiv faţă de teatrul Estului… Nepăsarea americanilor faţă de filmul Occidentului este nepăsarea Occidentului pentru filmul Estului. Occidentul Europei suportă de la americani ceea ce suportăm noi de la occidentali, dar, de fapt, atît Estul cît şi Occidentul european sînt dominate categoric de americani – care au creatori, tehnologii şi investesc, au o mare capacitate de producţie şi de distribuţie.

13718149_1092699857457104_1523904910_o

Au filoxerat lumea cu propria lor existenţă economică şi artistică, în care Comunitatea Europeană (care face multe plecăciuni în faţa americanilor, din cauza banilor – Rusia fiind slabă ca putere mondială) încearcă să ajute filmul european în a exista în paralel cu cel american, dar încă nu a găsit forţa respectivă de a determina publicul din ţările europene să exclame: „Mai staţi puţin voi, americanii, cu filmele voastre, noi vrem să vedem acel film italian, sau ce). francez, ori suedez!“ Este o realitate dură, care nu ştiu cînd se va încheia.

Dacă filmul contemporan a avut Dumnezeu, şi l-a păstrat. Dacă nu a avut nici un Dumnezeu, şi l-a pierdut. Este ca şi cum ai spune: „Crede sau nu crede în ceva!“ Dacă reuşim, în ciuda greutăţilor morale, materiale de tot felul, în ciuda adversităţilor de tot felul şi a nepăsării, să credem în Dumnezeu, în ideea că trebuie să rezistăm, pentru că sîntem chemaţi să ne exprimăm, pentru că alţii nu pot să facă ceea ce facem noi, vom ieşi la liman. Dacă nu – nu!

Să trăiască în fiecare fibră a noastră ideea că: „Dacă eu aş face mai multe comedii, omului acela trist, de pe marginea străzii, care cerşeşte, sau bătrînului din azil, sau omului care vine zdrobit de muncă, după 12-14 ore la patron, i-aş putea da mai multe şanse pentru a trăi!“

În 1982, cînd făceam un film numit „Escapada“, cu Cornel Diaconu, Cătălin Saizescu (fiul meu), Octavian Cotescu, Vali Seciu, George Constantin, la o întîlnire cu publicul, cu nişte mineri care erau bolnavi de silicoză la un sanatoriu, am rămas surprins de imaginea lor extraordinară, de faptul că, pentru ei, proiecţia unui film este suprema bucurie.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

I-am întrebat ce anume înţeleg ei prin asta. Ştii ce mi-au zis? „Maestre, noi, intrînd în abataj, ne ducem pierind; nu ştim dacă vom mai ieşi. Orice ieşire este o altă naştere. Bucuria noastră este că intrăm într-o sală şi vedem o lume pe care am ştiut-o sau nu, am iubit-o sau nu şi trebuie să vă spunem că multă speranţă de viaţă ne dau comediile pe care le vedem! Le-am văzut pe aproape toate, fie că juca Papaiani, Dem Rădulescu, Ileana Stana Ionescu, Vasilica Tastaman, ori Jean Constantin!“

Imaginea aceasta, „ a renaşterii“, în faţa căreia omul simplu se bucură şi care îi dă speranţă să întîmpine, să uite nesperanţa din bataj mi se pare extraordinară!

Geo Saizescu: „Cum, eu îl neg pe Eliade? Nu se poate“

Rhea Cristina: Crimele Gulagului comunist pot fi comparate cu cele naziste? În ce mod? Au existat „trepte“ ale colaboraţionismului? Putem vorbi de o distincţie sigură între colaboraţionişti şi rezistenţi ai regimului comunist n România?

Geo Saizescu: Crimele comuniste ori crime naziste?! Crima e crimă! Ce nuanţă să mai dau? Au pierit vieţi, destine, familii, neamuri.

„Treptele“ colaboraţionismului? E foarte greu de spus. Toţi cei care vorbesc despre colaboraţionism şi rezistenţă… Zice unul: „Eu am fost agent al Securităţii (un regizor român de talent, apărut în poze colorate într-un ziar, care trăieşte la Paris şi face filme în România), dar cînd am văzut la ce murdării mă pretez, m-am retras.“ Un altul (căruia i se zice „Conu’“ şi care este senator) a spus: „Domnule, eu am colaborat, dar am fost forţat şi eu m-am detaşat de chestiune.“ Altul, care are un ziar, remarcă: „Da, domnule, eu am fost părtaş la situaţie, dar tare mult m-au scîrbit!“

Ce e chestia asta?! Păi, acel creator, directorul de opinie şi cel din Parlament, zic astfel: „Domnule, noi am declarat că am fost colaboraţionişti, dar ne-am detaşat al dracului, cînd am văzut ce murdărie este!“ Adică: „Am tăiat capul, dar pe urmă am regretat!“ Ce înseamnă acest lucru?! „Trepte“?! Sînt „trepte“ ale abjecţiei. Cînd ăla îi pune flacără la testicule, sau îi bagă ace sub unghii la picioare sau la mîini, spune omul şi ce n-a visat, din coşmarul lui! Pentru că procesele care se făceau…

În ziua în care fraţii mei au fost condamnaţi, s-au dat 600 de ani de puşcărie, într-o singură zi la Craiova, la Tribunalul Militar! Citeam în ziarele epocii, ale acelor zile: „Teroarea franchistă! (apropo de naziştil) În ultimii ani de zile, 300 de ani de puşcărie au primit rezistenţii regimului franchist!“ Preşedintele Tribunalului, colonel de justiţie militară, avea o fată care lucra la „România Film“. Şi era prietenă cu mine!

Rhea Cristina: În România postdecembristă, fenomenul colaboraţionismului (specific regimurilor comuniste) continuă să fie un subiect tabu? Căror cauze se datorează, care sînt efectele acestei situaţii şi la nivelul cărei (căror) clase a(le) scoietăţii s-au manifestat?

Geo Saizescu: Sigur că ideea aceasta de actual colaboraţionism este simpatică, eu subscriu la ea, pentru că, aşa cum s-au pus atunci unii în slujba unui anumit regim politic (ca să o ducă bine, sau să ascundă nişte pete, sau să-şi ajute familia), acelaşi lucru se întîmplă şi acum: forţa banului face ca foarte mulţi, care nu au calităţi deosebite (cei care au fost marginalizaţi, care au zis: „Acela e socotit mare şi e clasic în viaţă şi a scris şi-a făcut şi are cărţi şi e citat în dicţionare mondiale şi eu nu sînt trecut; ei, bine!“), să pună mîna pe bănel şi să înceapă să-l toarne, să-l ponegrească, sau să-l anihileze pe cel cu talent.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (3): Alexandru Paleologu

Ceea ce făcea Sorin Toma cu Arghezi atunci fac şi alţii acum. Culmea, tot cu Arghezi, tot cu marii noştri creatori. Ce reprezintă aceasta? Cum să cred eu acum în poetul sau în criticul cutare care zice: „Domnule, prea mult îl lăudaţi pe Eminescu! Să terminăm odată! Sînt alţii!“ Care alţii? Am văzut eu, odată, pe Magheru: „Domnule, să terminăm odată şi cu Pétofi Sändor! Ce Goethe! Ce La Fontaine!“ Cum să-ţi negi valorile care au devenit universale şi te reprezintă?! Dacă avem un bun şi o mare bogăţie, aceasta este bogăţia intelectuală şi sufletească a neamului românesc.

Rhea Cristina: Proiectul Legii Dosarelor fostei Securităţi îi vizează doar pe informatori? Adevărul, odată cunoscut, ne poate aduce integrarea în structurile europene şi euroatlantice?

Geo Saizescu: Eu mereu îl laud pe Excelenţa Sa Jose Jeronimo Moscardo de Souza, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, care, în foarte multe ocazii (particulare şi oficiale), declară că România este o mare putere culturală a lumii şi argumentează faptul că mulţi români au contribuit la naşterea culturii moderne braziliene. Păi, dacă dînsul recunoaşte acest lucru şi e o mîndrie şi o bucurie, eu de ce să neg?

Cum, eu îl neg pe Eliade? Nu se poate. E o limită aici. Sînt nişte pigmei, răi şi fameni cei care neagă. Ei cred că astfel capătă valoare. Eram odată la Tîrgu Mureş la un Festival de Teatru. Pe o bancă, zăresc o fată frumuşică, ziaristă. Tînăra a fost făcută zob de către şeful ei: „Nu ţi-e ruşine? Un singur gest şi te-am dat afară! Cum ţi-ai permis tu să lauzi acel spectacol?“ „Păi, dacă a fost bun?!“, a spus ea. „Nu a fost bun! Nu vei face carieră dacă nu vei înjura, iar tu lauzi!“

Astfel, aceşti „băieţi“ cred că, înjurând marile valori, vor fi băgaţi in seamă de istoria culturii româneşti! Auzi mereu: „Mihai Viteazul – Conchistador!“; „Ştefan cel Mare – mare ciocănitor de gagici! Şi l-au făcut ăştia Sfînt! Să nu exagerăm cu acest lucru! Să vedem şi istoria noastră în mod critic! Să facem băşcălie de istoria naţională!“ Dacă citeşti cărţile de literatură puse la îndemîna copiilor, încă de la abecedar, rămîi năuc! Ei sînt nişte mari duşmani ai neamului românesc! Cum să faci la nivelul Ministerului Învăţămîntului o „Comisie pentru demitizarea istoriei“? Nu se poate aşa ceva!!

Rhea Cristina: V-a fost frică de ceva sau de cineva anume înainte de ‘89? Dar după Revoluţia din 1989? În 1999, vă simţiţi un om liber?

Geo Saizescu: Cînd eram copil, pînă la opt ani, eu am trăit cu spaima venirii noaptea a jandarrnilor, pentru a face percheziţii, în timpul luminatului rege Carol al Il-lea. A venit apoi Antonescu şi, ulterior, comuniştii. Din spaimă am făcut comedie, pentru a mă salva pe mine şi a vindeca lumea de spaimele ei. Am găsit această modalitate de a rezista: rîzînd. În fapt, o monedă de a trăi a românilor, de a survola o istorie grea, dură.

geo saizescu

Geo Saizescu a decedat luni, la vârsta de 80 de ani

După ‘89, frica continuă, în sensul că, dacă nu am bani, nu fac ceea ce gîndesc, ceea ce am încă în proiect şi nu pot să realizez. Am iubit foarte mult literatura lui Gib Mihăeseu. „Rusoaica“ este cel mai frumos roman de dragoste din literatura română. Am zis să fac „La Grandi flora. Amoruri provinciale“ din nuvelistica lui. Mi s-a aprobat proiectul, am primit ju-mătate din bani, dar nu găsesc producătorii particulari, pentru că oamenii cu bănei, de după Revoluţie, nu se grăbesc să ajute arta.

Mie îmi trebuie un producător, nu cineva care să facă sponsorizare. Pentru că atunci găsesc sponsorul care zice: „Domnule, investesc bani şi nu am profit“. Nu, mie îmi trebuie să investească cineva, ca într-o afacere culturală, industrială, comercială. Apropo de ideea „de a mă simţi liber“: şi dacă sînt liber, ce?

Rhea Cristina: Cărei religii îi aparţineţi? Alături de Biserică, filmul este un loc al întâlnirii cu Dumnezeu? Oamenii se nasc obligatoriu cu suflet şi cu conştiinţă?

Geo Saizescu: Eu întotdeauna am fost „pata albă“ (apropo de religie, de credinţă), sînt profundamente ortodox, legat de credinţa strămoşească şi neamul românesc – cum este ea la ora actuală, pentru că ni se dă cu coatele –, deoarece credinţa ne-a păstrat. Ortodoxia a fost un reazem al omului simplu, în toate provinciile româneşti. Eu zic că dacă iudaismul a rezistat spre 2000 de ani, a fost datorită mozaismului religiei. Acest lucru i-a adunat şi le-a dat speranţe: filosofia neamului lor. Eu cred că filosofii români cei mai mari au fost profund influenţaţi de Biserică.

Rhea Cristina: Ce tip de speranţă şi ce tip de deznădejde există în societatea contemporană românească? Ce aşteaptă publicul românesc, în prezent, de la oamenii de teatru şi film? Ce tip de public de film există în România, în paralel cu Europa şi SUA?

Geo Saizescu: Am spus că, atunci cînd eram eu student, a existat o mişcare cineclubistă, în cadrul căreia oamenii dezbăteau filme, învăţau să vorbească, să judece, să aprecieze. Eu cred în rolul educativ al filmului. Nu cum se spune acum: „educaţie şi educativ“. Se zice: „Domnule, aşa se spunea pe vremea lui cutare“. Nişte pigmei gîndesc astfel, nişte subdezvoltaţi intelectual şi cultural, care nu au nici o deschidere spre ceea ce înseamnă formarea profesională a unui tînăr.

Se spune „educaţie permanentă“. Arta influenţează. Filmul, în special. Televiziunea desăvîrşeste. Poţi face războaie prin intermediul acesteia. Nu mai vorbesc de cei care devin astfel agitatori mondiali şi aclamă uciderea în masă, dar greşind – ha, ha, ha! –, ei cer scuze.

Apropo de ceea ce aşteaptă publicul românesc de la noi: cred cu fermitate că el ne aşteaptă pe noi, dar noi nu-i ieşim în întîmpinare. De foarte multe ori, mulţi tineri (publicul tînăr este cel mai devotat), printre care se numără şi Cătălin, băiatul meu (actualmente regizor de film), cînd au văzut, după ‘89, filme româneşti, au zis: „Dar noi făceam filme bune! De ce ni se rulează numai…?“ Deci ei, cu sufletul curat, neinfluenţaţi de nimeni, au constatat că în ţară, pe vremuri, se făceau nişte filme care vorbeau despre lumea românească. Adică, se coagula o anumită umanitate prin intermediul filmului.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti: Matei Vişniec

În 1969, cînd am fost la Cannes cu „Balul de sîmbătă seara“, un mare critic portughez, Louis de Pina, după proiecţie (au fost aplauze nemaipomenite, am obţinut şi locul al treilea la referendumul publicului prezent), a vrut să mă îmbrăţişeze, pentru că el a văzut în filmul meu… Portugalia! Cu alte cuvinte, a văzut latinitatea. În film, era o lume în care el recunoştea mentalităţi, comportamente, detalii de viaţă comune.

Recent, un amic de-al meu a făcut un film, avînd drept de semnătură şi bănei, zicînd: „Domnule, am făcut şi eu un film ca Bob Fosse!“ Ce dovedeşte aceasta?! Păi, facem imitaţii şi naştem imitatori?! Sau muncesc cît pot (şi să te doară dacă nu poţi să fii unic), dar merg pe drumul originalităţii! Să arăţi lumii ceea ce alţii nu ştiu despre noi! Aceasta este menirea artei şi de aceea există această frumuseţe a diversităţii culturilor şi genurilor filmului. Sigur, ei acum vor să ne anihileze, să facă un fel de uniformitate cenuşie, cu scop, dar se spune că e „spre binele nostru“. E clar că ei vor să se bată pe sine, cu tot ceea ce au ei – şi urât şi frumos: publicul naţional.

Rhea Cristina: Care este mesajul dvs. către tinerii români şi, global, către cetăţenii României? Care sînt actulamente marile suferinţe ale poporului român şi pericolele României? Care vă sînt regretele şi împlinirile cele mai mari?

Geo Saizescu: Mesajul meu pentru tinerii români este şi mesajul pentru studenţii mei de la Facultatea de Arte a Universităţii „Hyperion“ din Bucureşti, pentru cei pe care i-am avut la „I.A.T.C.“, pentru băiatul meu şi pentru cei pe care-i văd la întîlnirile publice: trebuie să aibă încredere în propriile lor simţăminte. Bunul lor simţ, care-i îndeamnă să înveţe să se realizeze şi să rămînă aici, este cea mai frumoasă contribuţie a lor pentru ceea ce înseamnă România.

Oriunde vor merge, vor fi nişte străini şi nişte înstrăinaţi.

Dacă cineva vreodată se va gîndi că va fi pomenit, el nu va fi pomenit decît în ţara lui, în casa lui, în satul lui, în familia şi între prietenii lui.

Vor fi socotiţi aşa cum sînt consideraţi acum nemţii din Est de către cei din Vest: nişte „auschlanderi“, nişte străini, nişte nimeni, nişte dezertori. Or, eu îi îndemn să nu dezertăm (nici noi, maturii, nici ei) de la idealurile neamului românesc. Mulţi vor să facă posibilă în prezent extirparea din noi toţi a ideii de a avea un ideal.

Noi am avut un ideal naţional, politic, social, profesional. Acum se încearcă să devenim un numitor comun. Trebuie să fim noi înşine, fiindcă de aceea marii români au izbîndit şi au realizat în 1918 o Românie Mare, încrezătoare în viitorul şi în destinul ei.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

Dacă v-a plăcut articolul, urmăriți-ne și pe Facebook!

Foto cu Geo Saizescu: Ziarul Ring

16
/01
/17

TV5MONDE a programat pentru luna ianuarie unele dintre cele mai bune filme clasice ale cinematografului francez, cu actori fabuloși: Jean-Paul Belmondo, Claudia Cardinale, Anthony Perkins, Romy Schneider, Lino Ventura, Jeanne Moreau, Orson Welles, Jean-Louis Trintignant, Michèle Morgan sau Danielle Darrieux.

14
/01
/17

CRONICĂ DE FILM „Jackie”, lungmetrajul cu care chilianul Pablo Larrain s-a aflat în 2016 în Competiţia Festivalului de la Veneţia, se situează la intersecţia dintre un film biografic mainstream, cu superstaruri, şi un film de autor care încearcă să împrospăteze convenţiile genului. De aici şi frumuseţea sa.

13
/01
/17

Apărut în 2007 şi relansat acum la liber pe platforma Cinepub, "Război pe calea undelor", de Alexandru Solomon, se înscrie în demersul regizorilor Noului Cinema Românesc, fie ei autori de filme de ficţiune sau de documentare, de a chestiona prezentul prin analiza trecutului, în special a comunismului, şi de a înţelege trecutul pentru o mai bună situare în prezent.

12
/01
/17

„Odiseea“ (2016), povestea celebrului explorator francez Jacques-Yves Cousteau, va avea premiera în cinematografele româneşti în 27 ianuarie. În rolul lui Cousteau îl veţi recunoaşte pe actorul Lambert Wilson, iar actriţa Audrey Tautou va interpreta rolul lui Simone Cousteau, cea de-a doua soţie a exploratorului.

12
/01
/17

Recent apărut în cadrul unui program al Asociaţiei One World Romania şi sub coordonarea criticului Adina Brădeanu, DVD-ul „Sahia Vintage III”, dedicat temei copiilor, adună zece documentare de scurtmetraj din timpul comunismului, a căror selecţie pune în discuţie memoria istorică, socială şi, mai ales, cinematografică.

12
/01
/17

Pentru prima oară, OSCAR WEEKEND aduce la București opt din cele nouă filme aflate în cursa pentru Oscar la categoria Cel mai bun film străin. „A Man Called Ove” în regia lui Hannes Holm, Cea mai bună comedie a anului (Premiile Academiei Europene de Film 2016) este propunerea Suediei la Oscar și last entry în programul OSCAR WEEKEND.

11
/01
/17

Organizatorii Berlinalei au anunțat un alt lot de filme care vor fi prezentate în cadrul festivalului internațional de luna viitoare, printre care și sequel-ul comediei negre "Trainspotting" din 1996, El Bar (The Bar), ultimul film al spaniolului Álex de la Iglesia - autorul aclamatului "Balada triste de trompeta" -, dar și noul film cu supereroi în care apar Hugh Jackman, Patrick Stewart și Elizabeth Rodriguez. Festivalul de Film de la Berlin 2017 va avea loc în perioada 9 - 19 februarie.

09
/01
/17

Filme propuse la premiul Oscar la categoria "cel mai bun film într-o limbă străină" vor fi proiectate, de vineri până duminică, la Cinema "Elvira Popescu". Evenimentul, numit "Oscar Weekend", are loc la o săptămână de la deschiderea primei sesiuni de votare la premiile Oscar.

09
/01
/17

Ediția din 2017 a Globurilor de Aur a fost dominată de musicalul "La La Land", marele favorit al serii, care a obținut toate cele șapte premii pentru care a fost nominalizat: Cel mai bun musical/comedie, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu , Cea mai bună actriţă și cel mai bun actor într-un musical/comedie, cea mai bună coloană sonoră şi cel mai bun cântec.

07
/01
/17

CRONICĂ DE FILM Adevărul e că numai un regizor excesiv ca Xavier Dolan, puștiul minune și răsfățat al cinematografiei mondiale, putea oferi un rateu așa frumos ca „Juste la fin du monde”, câștigător al Grand Prix la Cannes în 2016.

06
/01
/17

Disponibil pe platforma gratuită Cinepub în cadrul omnibusului „Scurt/4: Istorii de inimă neagră” (2014), scurtmetrajul „Trece și prin perete” este o capodoperă în care Radu Jude, inspirându-se narativ dintr-o povestire, „În magazie”, a lui Cehov, comprimă o serie de idei extrem de ofertante.

06
/01
/17

Asociația Culturală Control N – partener LIM – Less is More | platformă europeană de dezvoltare de scenarii pentru filme cu buget redus – anunță ultimele zile de înscrieri pentru prima ediție a proiectului, ce urmează să se desfășoare în 2017, în trei țări diferite din Europa.

05
/01
/17

În regia lui David Frankel, laureat al premiului Oscar, filmul „Collateral Beauty: A doua șansă” se mândrește cu o distribuție de cinci stele, din care fac parte Will Smith, Edward Norton, Keira Knightley, Michael Peña, Naomie Harris, Jacob Latimore, precum şi două actrițe premiate la Oscar: Kate Winslet şi Helen Mirren.

Page 1 of 16112345...102030...Last »