Interviuri-document cu personalităţi româneşti (6): Geo Saizescu
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-6-geo-saizescu/

Regizorul Geo Saizescu a vorbit despre motivaţiile estetice şi emoţionale din spatele filmelor sale, despre comunism şi despre colaboraţionism, într-un interviu publicat de scriitoarea şi jurnalista Rhea Cristina, în cartea „Românii secolului XXI“.

Un articol de Rhea Cristina|25 Septembrie 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din interviul cu Geo Saizescu, realizat în 1999.

Trupul neînsufleţit al regizorului Geo Saizescu, care a murit luni la vârsta de 80 de ani, va fi depus în foaierul Teatrului Odeon din Bucureşti, miercuri, 25 septembrie, de la ora 11.00. Geo Saizescu va fi înmormântat joi, în jurul orei 12.00, la Mănăstirea Cernica.

După ce v-am prezentat fragmente din interviurile cu Oana PelleaGigi CăciuleanuAlexandru Paleologu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi Matei Vişniec, vă prezentăm fragmente din interviul cu Geo Saizescu. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

Rhea Cristina: Cît de importantă este singurătatea regizorului faţă de societate şi faţă de sine însuşi? Care este substanţa definirii filmului românesc? După 1989, Occidentul a devenit mai receptiv faţă de filmul Estului? Filmul l-a pierdut pe Dumnezeu?

Geo Saizescu: E clar că acest zbucium al nostru – de la cenzura ideologică la cea economică – se datorează faptului că trăim într-o profundă singurătate, căci nimeni nu se gîndeşte la ce o să facă regizorul cutare, la opera gîndită de acesta. E o nepăsare totală în jurul creatorului, pe care el, în mod clar, o resimte. Atît marele creator, cît şi acela mai puţin dotat au o anumită sensibilitate şi fiecare simte pe pielea lui această nepăsare. Nenorocirea este că nu găseşte nici o rază de speranţă, de a ieşi din această singurătate în care se zbate.

Dacă Occidentul ar deveni mai receptiv faţă de teatrul Estului… Nepăsarea americanilor faţă de filmul Occidentului este nepăsarea Occidentului pentru filmul Estului. Occidentul Europei suportă de la americani ceea ce suportăm noi de la occidentali, dar, de fapt, atît Estul cît şi Occidentul european sînt dominate categoric de americani – care au creatori, tehnologii şi investesc, au o mare capacitate de producţie şi de distribuţie.

13718149_1092699857457104_1523904910_o

Au filoxerat lumea cu propria lor existenţă economică şi artistică, în care Comunitatea Europeană (care face multe plecăciuni în faţa americanilor, din cauza banilor – Rusia fiind slabă ca putere mondială) încearcă să ajute filmul european în a exista în paralel cu cel american, dar încă nu a găsit forţa respectivă de a determina publicul din ţările europene să exclame: „Mai staţi puţin voi, americanii, cu filmele voastre, noi vrem să vedem acel film italian, sau ce). francez, ori suedez!“ Este o realitate dură, care nu ştiu cînd se va încheia.

Dacă filmul contemporan a avut Dumnezeu, şi l-a păstrat. Dacă nu a avut nici un Dumnezeu, şi l-a pierdut. Este ca şi cum ai spune: „Crede sau nu crede în ceva!“ Dacă reuşim, în ciuda greutăţilor morale, materiale de tot felul, în ciuda adversităţilor de tot felul şi a nepăsării, să credem în Dumnezeu, în ideea că trebuie să rezistăm, pentru că sîntem chemaţi să ne exprimăm, pentru că alţii nu pot să facă ceea ce facem noi, vom ieşi la liman. Dacă nu – nu!

Să trăiască în fiecare fibră a noastră ideea că: „Dacă eu aş face mai multe comedii, omului acela trist, de pe marginea străzii, care cerşeşte, sau bătrînului din azil, sau omului care vine zdrobit de muncă, după 12-14 ore la patron, i-aş putea da mai multe şanse pentru a trăi!“

În 1982, cînd făceam un film numit „Escapada“, cu Cornel Diaconu, Cătălin Saizescu (fiul meu), Octavian Cotescu, Vali Seciu, George Constantin, la o întîlnire cu publicul, cu nişte mineri care erau bolnavi de silicoză la un sanatoriu, am rămas surprins de imaginea lor extraordinară, de faptul că, pentru ei, proiecţia unui film este suprema bucurie.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea

I-am întrebat ce anume înţeleg ei prin asta. Ştii ce mi-au zis? „Maestre, noi, intrînd în abataj, ne ducem pierind; nu ştim dacă vom mai ieşi. Orice ieşire este o altă naştere. Bucuria noastră este că intrăm într-o sală şi vedem o lume pe care am ştiut-o sau nu, am iubit-o sau nu şi trebuie să vă spunem că multă speranţă de viaţă ne dau comediile pe care le vedem! Le-am văzut pe aproape toate, fie că juca Papaiani, Dem Rădulescu, Ileana Stana Ionescu, Vasilica Tastaman, ori Jean Constantin!“

Imaginea aceasta, „ a renaşterii“, în faţa căreia omul simplu se bucură şi care îi dă speranţă să întîmpine, să uite nesperanţa din bataj mi se pare extraordinară!

Geo Saizescu: „Cum, eu îl neg pe Eliade? Nu se poate“

Rhea Cristina: Crimele Gulagului comunist pot fi comparate cu cele naziste? În ce mod? Au existat „trepte“ ale colaboraţionismului? Putem vorbi de o distincţie sigură între colaboraţionişti şi rezistenţi ai regimului comunist n România?

Geo Saizescu: Crimele comuniste ori crime naziste?! Crima e crimă! Ce nuanţă să mai dau? Au pierit vieţi, destine, familii, neamuri.

„Treptele“ colaboraţionismului? E foarte greu de spus. Toţi cei care vorbesc despre colaboraţionism şi rezistenţă… Zice unul: „Eu am fost agent al Securităţii (un regizor român de talent, apărut în poze colorate într-un ziar, care trăieşte la Paris şi face filme în România), dar cînd am văzut la ce murdării mă pretez, m-am retras.“ Un altul (căruia i se zice „Conu’“ şi care este senator) a spus: „Domnule, eu am colaborat, dar am fost forţat şi eu m-am detaşat de chestiune.“ Altul, care are un ziar, remarcă: „Da, domnule, eu am fost părtaş la situaţie, dar tare mult m-au scîrbit!“

Ce e chestia asta?! Păi, acel creator, directorul de opinie şi cel din Parlament, zic astfel: „Domnule, noi am declarat că am fost colaboraţionişti, dar ne-am detaşat al dracului, cînd am văzut ce murdărie este!“ Adică: „Am tăiat capul, dar pe urmă am regretat!“ Ce înseamnă acest lucru?! „Trepte“?! Sînt „trepte“ ale abjecţiei. Cînd ăla îi pune flacără la testicule, sau îi bagă ace sub unghii la picioare sau la mîini, spune omul şi ce n-a visat, din coşmarul lui! Pentru că procesele care se făceau…

În ziua în care fraţii mei au fost condamnaţi, s-au dat 600 de ani de puşcărie, într-o singură zi la Craiova, la Tribunalul Militar! Citeam în ziarele epocii, ale acelor zile: „Teroarea franchistă! (apropo de naziştil) În ultimii ani de zile, 300 de ani de puşcărie au primit rezistenţii regimului franchist!“ Preşedintele Tribunalului, colonel de justiţie militară, avea o fată care lucra la „România Film“. Şi era prietenă cu mine!

Rhea Cristina: În România postdecembristă, fenomenul colaboraţionismului (specific regimurilor comuniste) continuă să fie un subiect tabu? Căror cauze se datorează, care sînt efectele acestei situaţii şi la nivelul cărei (căror) clase a(le) scoietăţii s-au manifestat?

Geo Saizescu: Sigur că ideea aceasta de actual colaboraţionism este simpatică, eu subscriu la ea, pentru că, aşa cum s-au pus atunci unii în slujba unui anumit regim politic (ca să o ducă bine, sau să ascundă nişte pete, sau să-şi ajute familia), acelaşi lucru se întîmplă şi acum: forţa banului face ca foarte mulţi, care nu au calităţi deosebite (cei care au fost marginalizaţi, care au zis: „Acela e socotit mare şi e clasic în viaţă şi a scris şi-a făcut şi are cărţi şi e citat în dicţionare mondiale şi eu nu sînt trecut; ei, bine!“), să pună mîna pe bănel şi să înceapă să-l toarne, să-l ponegrească, sau să-l anihileze pe cel cu talent.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (3): Alexandru Paleologu

Ceea ce făcea Sorin Toma cu Arghezi atunci fac şi alţii acum. Culmea, tot cu Arghezi, tot cu marii noştri creatori. Ce reprezintă aceasta? Cum să cred eu acum în poetul sau în criticul cutare care zice: „Domnule, prea mult îl lăudaţi pe Eminescu! Să terminăm odată! Sînt alţii!“ Care alţii? Am văzut eu, odată, pe Magheru: „Domnule, să terminăm odată şi cu Pétofi Sändor! Ce Goethe! Ce La Fontaine!“ Cum să-ţi negi valorile care au devenit universale şi te reprezintă?! Dacă avem un bun şi o mare bogăţie, aceasta este bogăţia intelectuală şi sufletească a neamului românesc.

Rhea Cristina: Proiectul Legii Dosarelor fostei Securităţi îi vizează doar pe informatori? Adevărul, odată cunoscut, ne poate aduce integrarea în structurile europene şi euroatlantice?

Geo Saizescu: Eu mereu îl laud pe Excelenţa Sa Jose Jeronimo Moscardo de Souza, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, care, în foarte multe ocazii (particulare şi oficiale), declară că România este o mare putere culturală a lumii şi argumentează faptul că mulţi români au contribuit la naşterea culturii moderne braziliene. Păi, dacă dînsul recunoaşte acest lucru şi e o mîndrie şi o bucurie, eu de ce să neg?

Cum, eu îl neg pe Eliade? Nu se poate. E o limită aici. Sînt nişte pigmei, răi şi fameni cei care neagă. Ei cred că astfel capătă valoare. Eram odată la Tîrgu Mureş la un Festival de Teatru. Pe o bancă, zăresc o fată frumuşică, ziaristă. Tînăra a fost făcută zob de către şeful ei: „Nu ţi-e ruşine? Un singur gest şi te-am dat afară! Cum ţi-ai permis tu să lauzi acel spectacol?“ „Păi, dacă a fost bun?!“, a spus ea. „Nu a fost bun! Nu vei face carieră dacă nu vei înjura, iar tu lauzi!“

Astfel, aceşti „băieţi“ cred că, înjurând marile valori, vor fi băgaţi in seamă de istoria culturii româneşti! Auzi mereu: „Mihai Viteazul – Conchistador!“; „Ştefan cel Mare – mare ciocănitor de gagici! Şi l-au făcut ăştia Sfînt! Să nu exagerăm cu acest lucru! Să vedem şi istoria noastră în mod critic! Să facem băşcălie de istoria naţională!“ Dacă citeşti cărţile de literatură puse la îndemîna copiilor, încă de la abecedar, rămîi năuc! Ei sînt nişte mari duşmani ai neamului românesc! Cum să faci la nivelul Ministerului Învăţămîntului o „Comisie pentru demitizarea istoriei“? Nu se poate aşa ceva!!

Rhea Cristina: V-a fost frică de ceva sau de cineva anume înainte de ‘89? Dar după Revoluţia din 1989? În 1999, vă simţiţi un om liber?

Geo Saizescu: Cînd eram copil, pînă la opt ani, eu am trăit cu spaima venirii noaptea a jandarrnilor, pentru a face percheziţii, în timpul luminatului rege Carol al Il-lea. A venit apoi Antonescu şi, ulterior, comuniştii. Din spaimă am făcut comedie, pentru a mă salva pe mine şi a vindeca lumea de spaimele ei. Am găsit această modalitate de a rezista: rîzînd. În fapt, o monedă de a trăi a românilor, de a survola o istorie grea, dură.

geo saizescu

Geo Saizescu a decedat luni, la vârsta de 80 de ani

După ‘89, frica continuă, în sensul că, dacă nu am bani, nu fac ceea ce gîndesc, ceea ce am încă în proiect şi nu pot să realizez. Am iubit foarte mult literatura lui Gib Mihăeseu. „Rusoaica“ este cel mai frumos roman de dragoste din literatura română. Am zis să fac „La Grandi flora. Amoruri provinciale“ din nuvelistica lui. Mi s-a aprobat proiectul, am primit ju-mătate din bani, dar nu găsesc producătorii particulari, pentru că oamenii cu bănei, de după Revoluţie, nu se grăbesc să ajute arta.

Mie îmi trebuie un producător, nu cineva care să facă sponsorizare. Pentru că atunci găsesc sponsorul care zice: „Domnule, investesc bani şi nu am profit“. Nu, mie îmi trebuie să investească cineva, ca într-o afacere culturală, industrială, comercială. Apropo de ideea „de a mă simţi liber“: şi dacă sînt liber, ce?

Rhea Cristina: Cărei religii îi aparţineţi? Alături de Biserică, filmul este un loc al întâlnirii cu Dumnezeu? Oamenii se nasc obligatoriu cu suflet şi cu conştiinţă?

Geo Saizescu: Eu întotdeauna am fost „pata albă“ (apropo de religie, de credinţă), sînt profundamente ortodox, legat de credinţa strămoşească şi neamul românesc – cum este ea la ora actuală, pentru că ni se dă cu coatele –, deoarece credinţa ne-a păstrat. Ortodoxia a fost un reazem al omului simplu, în toate provinciile româneşti. Eu zic că dacă iudaismul a rezistat spre 2000 de ani, a fost datorită mozaismului religiei. Acest lucru i-a adunat şi le-a dat speranţe: filosofia neamului lor. Eu cred că filosofii români cei mai mari au fost profund influenţaţi de Biserică.

Rhea Cristina: Ce tip de speranţă şi ce tip de deznădejde există în societatea contemporană românească? Ce aşteaptă publicul românesc, în prezent, de la oamenii de teatru şi film? Ce tip de public de film există în România, în paralel cu Europa şi SUA?

Geo Saizescu: Am spus că, atunci cînd eram eu student, a existat o mişcare cineclubistă, în cadrul căreia oamenii dezbăteau filme, învăţau să vorbească, să judece, să aprecieze. Eu cred în rolul educativ al filmului. Nu cum se spune acum: „educaţie şi educativ“. Se zice: „Domnule, aşa se spunea pe vremea lui cutare“. Nişte pigmei gîndesc astfel, nişte subdezvoltaţi intelectual şi cultural, care nu au nici o deschidere spre ceea ce înseamnă formarea profesională a unui tînăr.

Se spune „educaţie permanentă“. Arta influenţează. Filmul, în special. Televiziunea desăvîrşeste. Poţi face războaie prin intermediul acesteia. Nu mai vorbesc de cei care devin astfel agitatori mondiali şi aclamă uciderea în masă, dar greşind – ha, ha, ha! –, ei cer scuze.

Apropo de ceea ce aşteaptă publicul românesc de la noi: cred cu fermitate că el ne aşteaptă pe noi, dar noi nu-i ieşim în întîmpinare. De foarte multe ori, mulţi tineri (publicul tînăr este cel mai devotat), printre care se numără şi Cătălin, băiatul meu (actualmente regizor de film), cînd au văzut, după ‘89, filme româneşti, au zis: „Dar noi făceam filme bune! De ce ni se rulează numai…?“ Deci ei, cu sufletul curat, neinfluenţaţi de nimeni, au constatat că în ţară, pe vremuri, se făceau nişte filme care vorbeau despre lumea românească. Adică, se coagula o anumită umanitate prin intermediul filmului.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti: Matei Vişniec

În 1969, cînd am fost la Cannes cu „Balul de sîmbătă seara“, un mare critic portughez, Louis de Pina, după proiecţie (au fost aplauze nemaipomenite, am obţinut şi locul al treilea la referendumul publicului prezent), a vrut să mă îmbrăţişeze, pentru că el a văzut în filmul meu… Portugalia! Cu alte cuvinte, a văzut latinitatea. În film, era o lume în care el recunoştea mentalităţi, comportamente, detalii de viaţă comune.

Recent, un amic de-al meu a făcut un film, avînd drept de semnătură şi bănei, zicînd: „Domnule, am făcut şi eu un film ca Bob Fosse!“ Ce dovedeşte aceasta?! Păi, facem imitaţii şi naştem imitatori?! Sau muncesc cît pot (şi să te doară dacă nu poţi să fii unic), dar merg pe drumul originalităţii! Să arăţi lumii ceea ce alţii nu ştiu despre noi! Aceasta este menirea artei şi de aceea există această frumuseţe a diversităţii culturilor şi genurilor filmului. Sigur, ei acum vor să ne anihileze, să facă un fel de uniformitate cenuşie, cu scop, dar se spune că e „spre binele nostru“. E clar că ei vor să se bată pe sine, cu tot ceea ce au ei – şi urât şi frumos: publicul naţional.

Rhea Cristina: Care este mesajul dvs. către tinerii români şi, global, către cetăţenii României? Care sînt actulamente marile suferinţe ale poporului român şi pericolele României? Care vă sînt regretele şi împlinirile cele mai mari?

Geo Saizescu: Mesajul meu pentru tinerii români este şi mesajul pentru studenţii mei de la Facultatea de Arte a Universităţii „Hyperion“ din Bucureşti, pentru cei pe care i-am avut la „I.A.T.C.“, pentru băiatul meu şi pentru cei pe care-i văd la întîlnirile publice: trebuie să aibă încredere în propriile lor simţăminte. Bunul lor simţ, care-i îndeamnă să înveţe să se realizeze şi să rămînă aici, este cea mai frumoasă contribuţie a lor pentru ceea ce înseamnă România.

Oriunde vor merge, vor fi nişte străini şi nişte înstrăinaţi.

Dacă cineva vreodată se va gîndi că va fi pomenit, el nu va fi pomenit decît în ţara lui, în casa lui, în satul lui, în familia şi între prietenii lui.

Vor fi socotiţi aşa cum sînt consideraţi acum nemţii din Est de către cei din Vest: nişte „auschlanderi“, nişte străini, nişte nimeni, nişte dezertori. Or, eu îi îndemn să nu dezertăm (nici noi, maturii, nici ei) de la idealurile neamului românesc. Mulţi vor să facă posibilă în prezent extirparea din noi toţi a ideii de a avea un ideal.

Noi am avut un ideal naţional, politic, social, profesional. Acum se încearcă să devenim un numitor comun. Trebuie să fim noi înşine, fiindcă de aceea marii români au izbîndit şi au realizat în 1918 o Românie Mare, încrezătoare în viitorul şi în destinul ei.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

Dacă v-a plăcut articolul, urmăriți-ne și pe Facebook!

Foto cu Geo Saizescu: Ziarul Ring

22
/02
/17

Cele mai bune filme de peste an vin în 2017 la Festivalul Internațional de Film Transilvania, a cărui ediție cu numărul 16 va avea loc între 2 și 11 iunie. Premiate în marile festivaluri sau incluse în topurile de sfârșit de an ale criticilor, primele titluri anunțate din programul festivalului prefigurează o selecție eclectică, din care nu vor lipsi filme ce abordează teme fierbinți ale momentului - politică, religie, societate - , dar și filme de gen cu cârlig la marele public.

20
/02
/17

Asociația pentru film documentar românesc Docuart organizează în perioada martie - iunie 2017 cea de-a 4-a ediție a Caravanei Docuart, în cadrul căreia sunt anunțate proiecții la Brașov, Cluj-Napoca, Timișoara, Satu Mare, Gherla, Târgu Jiu, Arad și Vălenii de Munte.

20
/02
/17

Ca o invitație la reflecție și empatie, BIEFF supune dezbaterii ideile preconcepute legate de corpul uman – de prezentarea, reprezentarea și auto-reprezentarea lui – atrăgând atenția asupra complexelor implicații socio-politice ale identității. Popularele programe tematice dedicate corpului și performance-ului revin și anul acesta la BIEFF între 28 martie și 2 aprilie.

20
/02
/17

„Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană mai bună ziua următoare decât am fost cu o zi în urmă.” – Sidney Poitier . Actorul din „Guess Who's Coming to Dinner” / Ghici cine vine la cină (1967) este primul artist de culoare distins cu un premiu Oscar. S-a născut la 20 februarie 1927, în timpul unei călătorii pe mare, pe care o făceau părinții săi dinspre insula natală, Cat Island, Bahamas către Miami, Florida, unde mergeau să vândă produsele de la fermă.

19
/02
/17

Singurul film românesc aflat anul acesta în competiţia oficială a celei de-a 67-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, lungmetrajul ,,Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit sâmbătă seara premiul ,,Ursul de Argint” pentru ,,Contribuţie Artistică Deosebită în Cinematografie”, distincţie acordată Danei Bunescu pentru montajul filmului.

17
/02
/17

CRONICĂ DE FILM Inspirat dintr-un roman de autoficţiune al lui Cezar Paul-Bădescu, „Ana, mon amour”, noul film al lui Călin Peter Netzer, prezentat în Competiţia Festivalului de la Berlin, încearcă să reia reţeta stilistică de mare succes din „Poziţia copilului”, însă rezultatul este modest.

17
/02
/17

În această seară, echipa filmului ,,Ana, mon amour”, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, actorii Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu, producătoarea Oana Iancu şi directorul de imagine Andrei Butică, a păşit pe covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Filmul, care a rulat în premieră mondială la Berlinale Palast, de la ora 19.00, va putea fi vizionat pe marile ecrane din România cu începere din 3 martie.

17
/02
/17

DaKINO 26 demarează miercuri, 1 martie 2017, la Cinema PRO, cu proiecția în premieră în România a filmului Manchester by The Sea (6 nominalizări la Premiile Oscar 2017), cu Casey Affleck și Michelle Williams în rolurile principale. Festivalul Internațional de Film DaKINO, ediția a 26-a, va avea loc în perioada 1-5 martie 2017 la Cinema Pro, Studioul Horia Bernea — Cinema Muzeul Țăranului și ARCUB.

17
/02
/17

Regizorul finlandez Aki Kaurismaki a anunțat joi, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, că a decis să renunțe la activitatea cinematografică. Apreciatul cineast are șanse mari să obțină Ursul de Aur cu pelicula sa din competiție, pelicula ''The Other Side of Hope''. ''Sunt obosit. Vreau să încep să îmi trăiesc viața mea, în sfârșit'', a explicat regizorul de 59 de ani.

16
/02
/17

Disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, "Fraţii Dabija", în regia lui Cătălin Drăghici, este un documentar experiment de o oră prezentat prima dată în 2015 în câteva festivaluri (Montreal, Astra Sibiu).

13
/02
/17

"La La Land" a ieșit triumfător duminică seara la cea de a 70-a ediție a premiilor Academiei britanice de film, primind nu mai puțin de cinci trofee din cele 11 la care a fost nominalizat. Musicalul american a primit premiile BAFTA pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră și cea mai bună imagine.

13
/02
/17

Majoritatea românilor (regizori, producători, actori, selecționeri de festival) veniți la Festivalul de Film de la Berlin au participat, duminică seara, la un protest pe covorul roșu, obținut prin amabilitatea organizatorilor festivalului, care le-a acordat un minut înaintea ultimei proiecții din palatul festivalului. Protestul a fost transmis live pe site-ul oficial al festivalului (berlinale.de).

11
/02
/17

Zeci de persoane, prieteni, admiratori, colegi, studenți și oameni simpli i-au adus un ultim omagiu regizorului Radu Gabrea, sâmbătă, la Teatrul Nottara. Sicriul cu trupul neînsuflețit al artistului a părăsit Teatrul Nottara la ora 16,30, în aplauzele celor care au dorit să-și ia adio de la cel pe care l-au iubit și admirat. Radu Gabrea a murit joi la vârsta de 79 de ani.

10
/02
/17

CRONICĂ DE FILM. „Secvențe” (1982), de Alexandru Tatos, un film unic în cinematografia română. Un film polemic. Un sclipitor manifest cinematografic, deopotrivă intelectualist și emoționant. O capodoperă.

10
/02
/17

Ajuns la cea de-a șaptea ediție, Festivalul Internațional de Film Experimental București BIEFF revine anul acesta, între 28 martie și 2 aprilie, la Cinema Muzeul Țăranului și Cinema Elvire Popesco, prezentând în premieră românească cele mai inovatoare experimente cinematografice ale ultimului an, cu un focus special asupra lucrărilor semnate de artiști vizuali proeminenți, ce expun de obicei în muzee și galerii de artă și doar rareori în săli de cinema.

10
/02
/17

Olimpia Melinte şi Alexandru Papadopol sunt doi dintre numeroşii actori vedetă din "Bucureşti NonStop", filmul din 2015 al lui Dan Chişu, acum disponibil pe platforma gratuită Cinepub. Un scurt dublu-interviu despre personaje şi indicaţii regizorale.

Page 1 of 16412345...102030...Last »