Actorii de la Metropolis răspund la cinci întrebări despre soarta teatrului autohton, într-o perioadă atipică şi delicată pentru scena românească.
Un articol de Ziarul Metropolis|18 iunie 2020
1. De ce v-a fost cel mai dor în timpul celor două luni de stare de urgență?
Alexandru Nagy: Mi-a fost și îmi este foarte dor de Operă, de repetițiile de la Teatru și de Conservator. Sunt conștient că în izolare am câștigat anumite lucruri, dar am pierdut unele momente frumoase care se nasc în echipele în care lucrez.
2. Credeți că lumea se va schimba în urma acestei pandemii? În ce fel?
Cred că da, însă la noi schimbarea se produce cu o întârziere, din câte am observat în ultimii 15 ani. Așadar, cred că ne așteaptă foarte multe provocări în viitorul imediat. Chiar dacă vine sfârșitul lumii așa cum o știm noi, cred că ține de noi ca artiști unde ne poziționăm. Mai multă flexibilitate și adaptabilitate în vremurile astea, sunt două obiective pentru care trebuie să ne pregătim. Unii au o rezistență la schimbare și e normal, poate că își permit. Noi, cei la început de drum nu.
3. Ce fel de spectacole credeți că vor căuta spectatorii la teatru după această experiență?
Teatrul e teatru și așa va rămâne. A încerca să faci din teatru Netflix – prin pomparea unor bugete fabuloase în scenografie si onorarii si reducerea actorului la metoda de serial este o eroare. În aceste vremuri apăsătoare, teatrul trebuie să revină la esență, la emoția întâlnirii cu spectatorul. Un teatru centrat pe actor și spectator. Pe nevoile ambelor tabere. Și, până la urmă, o înțelegere mai clară a faptului că facem parte din aceeași comunitate.
Eram deja destul de distanțați de publicul nostru și înainte de pandemie. Distanțarea impusă nu a făcut decât să ne sublinieze și să adâncească ideea că nu suntem atât de bine conectați cu publicul nostru, nici măcar nu îl cunoaștem. Și ca atare dacă nu-l cunoști și nu îl recunoști ca partener egal, nu ai cum să-i oferi ceea ce are nevoie.
4. Felul dumneavoastră de a vă raporta la teatru s-a schimbat în vreun fel? Credeți că teatrul va arăta altfel după revenirea la normal?
Lucrând în ultimii 15 ani mai mult în mediul independent, am avut noroc (râde). Ceea ce părea un dezavantaj până anul acesta, se dovedește a fi atuul generației noastre. În astfel de vremuri, după marile crize, lucrurile se schimbă, iar experiența câștigată în zona independentă poate fi folosită cu brio și în teatrul de stat. Era deja evident de ceva timp că trebuie să strangem cureaua. Risipa de bani nu mai are cum să existe în teatrele de stat. Egalitatea de șanse, promovarea dramaturgiei românești și a tinerilor este o nevoie reală.
Îmi doresc foarte mult ca teatrul să fie orientat spre comunitate și spre public, să nu mai facem spectacole pentru noi, cei din breaslă, și să nu mai îngropăm actorul în decoruri mamut. Să nu facem o concurență neloială și nereușită Netflix-ului. Să ne reamintim de lucrul cu actorul. De spațiul gol al lui Brook, de teatrul “sărac”, dar atât de bogat al lui Grotowski.
5. Dacă ați fi avut o baghetă magică în timpul acestei pandemii, care ar fi cele trei lucruri pe care le-ați fi schimbat sau le-ați schimba de acum încolo?
Cred că fiecare dintre noi posedă această baghetă magică pe toata durata existenței, nu doar în situații de criză. Cred că ea trebuie folosită mereu pentru a crea acea magie interioară, extrem de specială, care ne face dependenți de teatru și de întâlnirea cu noi înșine.
Ne-am dat seama în acest răstimp că nu putem exista fără public. Și ca atare el trebuie să fie ținta noastră. Nu premiile și nici concursul stupid între bugete.
Aș vrea să cred că nu suntem retrograzi. Că fiecare în parte, în secret, și-a tras concluziile personale în tot acest răgaz și că ne întoarcem treptat, mai buni, mai sinceri și mai dornici de întâlnirea esențială care trebuie să se întâmple la teatru.
Este clar că trebuie să facem tot ce ne stă în putință să fim alături de publicul nostru, pentru că el are nevoie de noi, la fel cum și noi avem nevoie de el.
“Nu se poate trăi fără teatru.”
