Oamenii sunt amnezici fără să ştie. Românii îndeosebi nu fac excepţie de la această observaţie cu pretenţii de postulat pe viitor.
Un articol de Alexandru Filimon|5 februarie 2019
Pretențiile pot fi fondate sau nu, dar asta e o cu totul altă discuție. În planul sanctificării literaturii light al lui Mario Varga Llosa sau a literaturii de supermarket cum spunea George Pruteanu, apare o carte, ”Amnezia”, scrisă de Cristina Lincu, apărută la Editura Univers, parcă cumva sugestiv prin titlu pentru a ne înfățisa o poveste reală trăită cu pasiune de personajele ce o compun armonios. Amnezia nu va fi un best seller deoarece este o țesătură în jurul unor personaje peste care majoritatea oamenilor se pot spovedi, confesa intim la un moment dat.
Amnezia este o carte despre absența dragostei și cum obsesiile, compromisurile de neînțeles conduc destinul uman la marginea prăpastiei, sau îl aruncă chiar în hăul de nestrăbătut al neantului.
Amnezia e o stare de fapt permanentă în rândul românilor (se înțelege că vorbim nu doar la nivel național, la fel de bine pot fi cehii, belgienii, italienii) care ridică exercițiul uitării de sine la nivel de olimpiadă. E de înțeles de ce nimeni nu s-ar atinge de carte, dând iama buluc în librării, traversând astfel propriile neputințe, propriile compromisuri, cu fiecare personaj creionat și umanizat cu atenție chirurgicală.
Descrierile, ușor eclectice sau eclatante, ale stărilor Anei, nu fac obiectul unei nebunii neraționalizate. Stările prin care trece personajul Cristinei sunt reale pentru multe femei ce se pierd pe sine într-un bărbat, într-o relație fantasmagorică ce ulterior devine obsedant fantomatică. Pentru civilizația spectacolului, suferințele Anei pot trece drept un cântec de lebădă demn de toată admirația. Lecția nu stă în a ne hlizi tâmp adulatoriu la iubirea unei femei și felul în care această iubire toxică o aduce în pragul unei deziluzii de proporții, ci la esența iubirii și mai ales absența unui sine. Ana nu avea nevoie de Radu, Ana avea nevoie de sine. Secretul pe care Ioana îl ține în ea, măcinând-o până la epuizare nu poate schimba cursul destinelor deoarece el nu posedă o astfel de putere. Neputințele sunt adânc înșurubate în subtext. Amnezia este o poveste despre neputință, despre neputința oamenilor de a fi mai mult. Cine să citească așa ceva? Cine să își asume sinceritatea față de sine însuși și să se recunoască în personajele țesute cu o grijă maternală scriitoricească în Amnezia.
Această recenzie, mai neobișnuită pentru publicul larg, reprezintă și ea un exercițiu de sinceritate. Dincolo de orice limbă de PR păsărească, Amnezia are o valoare universală. Poate se vor găsi critici să certifice acest lucru. Textul ne învață ceva în final despre natura umană. Cristina Lincu nu este un textier ce vrea să șocheze, să facă o paradă multicoloră din cocktailul molotov sufletesc al personajelor sale, ci este un autor ce caută intimitatea naturii umane. Sper ca cititorii să găsească timp să se recupereze terapeutic prin cartea ei și să vadă cum personajele sale joacă alba-neagră cu dragostea, un sentiment invocat deseori în carte, dar care nu este trăit de nimeni pe tot parcursul lecturii. Poate Adrian se poate dovedi un trăitor autentic al sentimentului de dragoste, însă descrierile, acțiunile sale au ambiguități ce nu lasă să se înțeleagă exact acest lucru.
Compromisurile sunt atât de mari încât mușcă din viața personajelor
Nu există bărbat sau femeie care să nu idealizeze obiectul dragostei și dragostea în sine. Idealizarea apare astfel ca o condiție a dragostei. Până aici totul pare fortificat pentru semantica deloc dinamică a iubirii, însă personajele din Amnezia, cartea Cristinei Lincu, sondează și terfelesc noțiunea de dragoste până când deșertul, închipuirea și neputința iau locul vieții trăite efectiv. Compromisurile sunt atât de mari încât mușcă din viața personajelor, lăsându-le pe marginea unei prăpăstii plâpânde închipuite, culegând firimituri ce stau să cadă din buza acestui abis molecular.
Amnezia e dorința oamenilor de a uita de sine sau de a uita că și-au neglijat sinele prin compromisuri pe care inițial le înțelegeau, dar care ulterior ajung să muște din viață, din substanța sufletească a fiecărui personaj ce a închinat și întinat o bună bucată de viață unei iluzii, unui vis, ce poate se codește sau se mai articulează pe parcurs, fără rezultatul finit. Cartea Cristinei Lincu nu va face prăpăd în rândul cititorului și asta nu pentru că nu este o carte bine scrisă, folositoare pentru spovedania femeii de astăzi, ci pentru că ea forțează cititorul să se confeseze, mai ales cel care uită automulțumitor și voluntar de sine sau încearcă prin literatura de supermarket să-și mai confecționeze un vis, ce promite uitarea de sine până la dispariție, dacă se poate.
Mai jos sunt câteva expresii ce mi-au plăcut foarte mult. Ca în liceu, când culegeam citate din cărți, am ales doar câteva, păstrând astfel misterul cărții:
”O sarabandă de simțăminte amestecate se jucau de-a baba-oarba cu măruntaiele ei”
”Dimineața o găsise valsând printre supoziții”
”Nici măcar scânteile nu-și mai găseau locul între cele două trupuri antrenate într-un ritual apatic”
”Pentru Ana, însă, dragostea fizică era ultimul refugiu, ultima redută, arma cea mai importantă împotriva morții”
