Amy
https://www.ziarulmetropolis.ro/amy/

Rulează  în cinematografe un documentar care recompune drumul grăbit spre moarte care a fost viaţa acestei femei care va rămâne pentru totdeauna tânără. E cumplit.

Un articol de Andrei Crăciun|13 octombrie 2015

Ce făceați pe 23 iulie 2011? Nu prea pot să uit: era ziua în care împlineam douăzeci și opt de ani. Fusesem, îndelung, convins că nu voi apuca ziua aceea, dar iată că eram pe o insulă grecească, înaintând către nicăieri într-o relație demult defunctă; în ajun tocmai admirasem un orb care privea un apus de soare, eram la masă, întrebându-mă ce a văzut orbul, eram la masă și vin era în pahare și mă pregăteam să mai cer o porție mică de brânză feta, simplă, fără nimic.

Atunci am aflat că în Londra tocmai a murit Amy Winehouse, la douăzeci și șapte de ani, nemernica. Îmi doream în egală măsură să mor și să trăiesc, probabil că îmi era, pe atunci, destul de indiferentă viața, care, firește, n-a ezitat să se răzbune pe indiferența mea. Dar eu trăiam, iar Amy Winehouse nu mai trăia.

Rulează în cinematografe un documentar dedicat vieții acestei artiste care a ajuns prea sus, fără să cunoască zborul la acele altitudini, ca și cum la acele altitudini chiar s-ar putea zbura.

Merg la cinema, îl privesc, deloc resemnat. Încerc să o înțeleg pe Amy Winehouse, încerc să îi înțeleg apetitul pentru autodistrugere, furia cu care și-a încheiat existența. Cumva, cred că reușesc. Nu îmi e străină furia aceasta.

Și eu am scris versuri, numai că versurile mele nu au ajuns niciodată la milioane de oameni, eu nu am umplut stadioane în care oamenii să recunoască în ceva scris de mine o durere foarte comună, și nu voi umple nici de aici înainte. Amy Winehouse a reușit asta. Ea, care era destinată jazz-ului, și a sfârșit în cel mai grotesc comercial. Ea, o evreică deloc oarecare, care s-a agățat de iubire ca de cea mai cruntă iluzie. Ea, care înaintând în tunel, nu și-a pierdut simțul umorului. Amy Winehouse a zburat, deși era destinată prăbușirii. Acestei forme de curaj încă nu i s-a găsit un nume potrivit.

Privesc documentarul și văd o poetă a faptului banal de a suferi, o poetă incapabilă de viață, văd milioanele de dolari care cad peste ea ca niște lopeți grele de întuneric. Amy Winehouse a băut, incapabilă de reabilitare, a băut și s-a drogat, și și-a irosit harul, ca și cum viața n-ar fi meritat trăită.

Au trecut patru ani de atunci și poate că vor mai trece. Încă nu am un răspuns: nu știu dacă viața merită sau nu merită trăită, dar eu trăiesc, iar Amy Winehouse nu mai trăiește. Aceasta este – totodată – o iluzie: această femeie continuă să fie iubită de atâția oameni egoiști, și mult rătăciți se vor agăța de versurile ei negre, ca de o speranță. Cu siguranță, Amy Winehouse, așa moartă cum e, e mai vie decât mine.

Privesc documentarul și mă uluiește incredibila transpunere în vers a realului. Amy Winehouse a fost, mai ales, un fidel funcționar al propriei existențe tulburate, înregistrându-și deriva cu o cruzime îngrozitor de autentică. Mulțimile sunt, uneori, în stare să recunoască autenticitatea. Totodată, mulțimile nu știu să se oprească din această ridicare și demolare a idolilor.

Privesc documentarul. Amy Winehouse avea un teribil talent, precum se știe. Era un talent adevărat – un talent care izbucnea și se impunea de la sine. Acest talent nu avea sub el terenul solid al unei culturi care să împiedice prăbușirea. Ceea ce nu înseamnă că Amy Winehouse era superficială. Nu era. Capacitatea de a te întoarce din adâncul tău cu ceva care să le folosească altora ține de o profunzime la care noi, supraviețuitorii zilei de 23 iulie 2011, încă nu am ajuns și – cei mai mulți – nici nu vom ajunge vreodată.

Privesc documentarul. Toate alegerile greșite ale unei femei tinere și foarte singure. Solidarizez cu pofta ei de moarte, cu această revoltă față de toți acești oameni care sunt gata să îți dea bani, într-un târg în care trebuie să le dai la schimb sufletul.

Amy Winehouse a murit pentru că acest târg este incorect. Amy Winehouse, deloc cultă, deloc superficială, a simțit, cu adevărat, nedreptatea acestei înțelegeri prea puțin înțeleasă.

Amy Winehouse s-a sinucis și a fost ucisă, deopotrivă. Ar putea fi o lecție care să folosească următorului superstar care tocmai împlinește douăzeci și șapte de ani. Așa ceva, însă, desigur că nu se va întâmpla. Există oameni pentru care, în timp ce noi tot adăugăm zile, nu există alt drum.

Lopeți grele de întuneric. Negru.

05
/01
/15

Anul 2015 aduce în peisajul cinematografic noi proiecte ale unor regizori premiaţi la Cannes, Berlin şi Veneţia, printre filmele româneşti care vor fi lansate în cinema numărându-se thrillere politice, un western balcanic, un documentar animat, dar şi comedii, drame şi pelicule poliţiste.

02
/01
/15

Nedistribuite în cinematografe, văzute puțin în festivaluri, ignorate nejustificat, filmele de nonficțiune merită o mai mare atenție. La început de an, Ziarul Metropolis vă propune 10 documentare străine din 2013 și 2014, demne de reținut.

01
/01
/15

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit admiraţie unanimă. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa.

30
/12
/14

Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă şi faţa neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului... Duritatea lui masculină era arma cu care confisca mintea oricărei femei.

30
/12
/14

Anul 2014 poate fi considerat unul aproape anost prin prisma box office-ului nord-american, aflat la cel mai scăzut nivel al său din ultimii şase ani, dar a cărui calitate cinematografică a fost totuşi "salvată" în a doua jumătate a lui de revenirea în forţă a filmelor biografice.

29
/12
/14

O selecție de 14 dintre filmele premiate care au marcat ultimul an va fi proiectată la Cinema Studio din București, între 2 și 8 ianuarie 2015. Spectatorii vor avea ocazia să (re)vadă filme semnate de regizori ca Lars von Trier, Jim Jarmusch, Joel și Ethan Coen, David Cronenberg, Paolo Sorrentino, Michel Hazanavicius sau Corneliu Porumboiu.

23
/12
/14

CRONICĂ DE FILM Când resemnarea părea să fie singura cale de a încheia un an cinematografic românesc mediocru, apare - doar la HBO, nu și în săli - un documentar revigorant și (cu adevărat) emoționant, „Toto și surorile lui”, capabil să dărâme prejudecăți.

19
/12
/14

CRONICĂ DE FILM Nimic nu părea să anunțe schimbarea de direcție. După ce a regizat două parodii reușite la filmele cu spioni și, în special, la seria cu James Bond și, ulterior, filmul de mega-succes „The Artist”, francezul Michel Hazanavicius se lansează în drama de război.

18
/12
/14

Cea de-a 5-a ediție a Festivalului Internaţional de Film Experimental Bucureşti BIEFF s-a încheiat duminică, 14 decembrie, la CinemaPRO, după 5 zile de festival, 3 proiecții sold out, 75 de filme și 4 evenimnete speciale experimentate și vizionate de peste 7000 de spectatori.

18
/12
/14

Trei documentare istorice care conservă o bucată vie a românilor vor încheia proiectul inițiat de Radio România Cultural în parteneriat cu Docuart, “Baricada Culturală”. Documentarele cu temă comunistă semnate de Andrei Ujică și Sinisa Dragin vor fi difuzate în regim live streaming în zilele de 18, 22 și 23 decembrie, începând cu ora 22:00 pe radioromaniacultural.ro.

18
/12
/14

Filmul "Ida", regizat de cineastul polonez Pawel Pawlikowski, a fost recompensat miercuri cu premiul LUX pe 2014, decernat de Parlamentul European în cadrul unei sesiuni extraordinare a forului european, organizată la Strasbourg.