Andrei Cohn: „Arest” nu este despre un sfânt al închisorilor, ci despre coabitarea noastră cu sistemul comunist
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-cohn-arest-nu-este-despre-un-sfant-al-inchisorilor-ci-despre-coabitarea-noastra-cu-sistemul-comunist/

INTERVIU “Nu m-a interesat să spun o poveste despre un sfânt al închisorilor, ci cu totul altă poveste, povestea relaţiei noastre de coabitare cu sistemul”, afirmă regizorul Andrei Cohn despre noul său lungmetraj, “Arest”, din 20 septembrie în cinematografe.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 Septembrie 2019

După ce în 2015 a debutat în lungmetraj cu “Acasă la tata”, Andrei Cohn revine acum cu “Arest”, un film care îi are în distribuție pe Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu, alături de András Hatházi, Liviu Pintilieasa, Sorin Cociș și Marian Alexoaia.

În august 1983, arhitectul Dinu Neagu (Papadopol) este, împreună cu soția și cei doi copii, pe o plajă de nudiști din apropierea unei zone industriale. Dintr-o mașină coboară doi securiști, care îl iau la București pentru o declarație despre care nu-i oferă prea multe detalii. Filmul continuă în arestul Miliției, unde Dinu Neagu este închis în aceeași cameră cu Vali (Postelnicu), deținut de drept comun, folosit ca torționar de către Securitate în schimbul unor favoruri. Lucrurile capătă o întorsătură din ce în ce mai absurdă de la o zi la alta.

Cronica pe care am dedicat-o filmului poate fi citită aici.

Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Andrei Cohn explică de unde nevoia de a reveni asupra trecutului comunist, despre procesul de documentare şi sursele de inspiraţie, despre mizanscenă, despre riscurile parabolei şi ale metaforelor şi despre cum a construit cele două personaje principale, jucate remarcabil de Iulian Postelnicu şi Alexandru Papadopol.

Ionuț Mareș: De unde a pornit ideea scenariului? Subiectul amintește de ceea ce s-a întâmplat cu disidentul Gheorghe Ursu, care pare o sursă de inspirație.

Andrei Cohn: Nu știu exact ce înseamnă o sursă de inspirație. Sunt foarte multe lucruri care m-au emoționat, care mi-au dat de gândit în decursul timpului și de la care am ajuns să fac acest film în final.

Povestea inginerului Ursu m-a urmărit ani de zile. În copilărie l-am și întâlnit. A fost în mintea mea pe tot parcursul procesului. Dar există niște diferențe importante între povestea din filmul meu și povestea lui. El are toate mărcile a ceea ce se cheamă un erou. A fost un disident cu adevărat.

Or, personajul meu este aproape opusul lui. Este un fricos cu care mă identific mai degrabă eu, care nu am avut nici un act de disidență în istoria mea personală. Povestea mea e alta: e o poveste unu la unu, în care lucrurile sunt oarecum echilibrate, prin natura numerelor.

În cazul inginerului Ursu era o poveste chiar și mai cinică: erau doi contra unu în celulă. Explicațiile sunt foarte simple – este un om care a făcut un gest de disidență sancționat drastic de către acest sistem criminal, băgându-i în celulă doi oameni mai puternici decât el.

Sunt foarte multe diferențe între povestea pe care vreau eu s-o spun și cazul inginerului Ursu și cred că orice asemănare chiar îi impietează memoria.

Dar care a fost declicul care te-a făcut să transformi ceea ce spui că aveai deja în tine într-un scenariu și, mai departe, într-un film?

Povestea vine dintr-un set de reproșuri pe care eu mi le fac, și anume că nu am fost altfel, că nu am fost mai Gheorghe Ursu, să spunem, în acea perioadă, în care eram cu energia la stele. În 1989, aveam 17 spre 18 ani, ascultam muzica punk si, totuşi, mă ploconeam în faţa oricărei forme de autoritate idioate şi abuzive şi mă subordonam abuzurilor de orice fel.

În anii care au trecut de atunci, foarte mulți oameni au încercat să își inventeze gesturi de disidență. Eu încerc să îmi recunosc frica, mai degrabă.

De unde nevoia de a reveni asupra perioadei de dinainte de 1989? De ce a fost important pentru tine să te oprești asupra unui astfel de caz?

Nu am avut nicio strategie personală. A fost pur și simplu o nevoie. Nu știu dacă filmul e oportun, dacă nu cumva e tardiv, poate că e, dar eu nu l-am spus până la capăt niciodată până acum.

Primul scurtmetraj făcut de mine, „Înainte și după 22/12/1989” (2009), vorbește tot despre ezitare, despre lipsa de reacție, însă nu într-o manieră atât de asumată. Iar această poveste a hipnozei pe care o exercitau aceste bestii asupra noastră am simțit nevoia să o spun mai pe îndelete.

Când ai dezvoltat scenariul, ce surse cinematografice și memorialistice ai avut?

Nu caut surse directe atunci când mă gândesc la un subiect și nu fac un exces de rigoare în raport cu un adevăr la care oricum nu poți avea acces decât prin intermediul unor materiale deja mestecate de autorii lor. Cred că te poți apropia de adevăr mai mult observând natura omului în diverse circumstanțe.

Există această tendință inițială ca atunci când te apuci de un subiect să faci o documentare amplă în sensul direct al lucrurilor. Dar eu mi-am dat seama destul de repede că nu îmi este foarte folositoare.

Nu am evitat-o, dar nu există prea multe povești ale torționarilor. Există doar poveștile victimelor, care îți induc o anumită emoție față de ele, un pic unilaterală. Victimele sunt cumva sanctificate și apare o formă de eroism, de rezistență.

De patetism, poate.

De patetism, foarte bine spus.  E doar o parte a poveștii. Și, atunci, mi-am dat seama că acest tip de documentare îți creează o iluzie despre ce se întâmpla între acei pereți.

Mi-am propus mai degrabă să mă uit la natura omului într-un context și să îmi pun întrebarea cu prospețime: Tu ce-ai fi făcut, indiferent de care parte ai fi fost? Torționar cu o misiune pe care ai chef sau nu ai chef să o îndeplinești. Victimă mutată pe nepusă masă și aruncată într-o situație despre care eventual doar ai auzit, pentru că în acea vreme nu citeai despre aceste lucruri.

Sursa mea nu este neapărat memorialistica de Gulag românesc. Nu am evitat-o, evident. Am trecut prin aceste surse și mult înainte ca să fac filmul.

Nu m-a interesat să spun o poveste despre un sfânt al închisorilor, ci cu totul altă poveste, povestea relației noastre de coabitare cu sistemul, cu momentul. Aici cred că găsești altfel de surse.

Nu găsești materiale despre torționari, dar în schimb găsești foarte multe despre pușcăriași, despre criminali, despre oameni dispuși să facă lucruri foarte rele. Atunci, „Viețașii de pe Rahova” a lui Eugen Istodor e o sursă importantă despre ce se întâmplă în mintea unui criminal, mai degrabă decât poveștile despre Fenomenul Pitești.

Mai mult, anii `80 nu sunt documentați aproape deloc. De aceea, cazul Babu (Gheorghe Ursu – n.r.), care e un caz izolat, apare instantaneu. Eu m-am alimentat din tot felul de surse care m-au făcut să-mi conturez timpul pe care l-am și trăit și reacțiile posibile ale oamenilor.

De exemplu, încercarea de a mă documenta despre cum arăta un arest nu a fost ușoară. Arestul din acea vreme putea să fie în o mie de feluri (e valabil cumva și pentru ziua de azi). Există din acea perioadă un regulament de ordine interioară a penitenciarelor din România.  Are vreo 100 de pagini. Referitor la momentul arestului, nu al închisorii ulterioare procesului, sunt doar două pagini.

Arestul e acest loc neacoperit prea bine de cadrul juridic și în care se poate întâmpla orice. Este o manieră universală, nu e numai a comunismului, se practică și astăzi. E un moment tranzitoriu în care trebuie să obții de la om tot felul de lucruri fără ca neapărat să te lovești de rigorile unui cadru legal.

Asta face că în acea perioadă, mai mult decât oricând, arestul putea arăta oricum. Putea să fie într-o fostă școală veche, într-o casă boierească sau în cine știe ce subsol de bloc.

Asta ți-a dat și ție libertate.

Extraordinară. Din documentare, am aflat că exista, cel puțin în București, o lumină roșie care se aprindea pe timpul nopții. Mi-a plăcut, mi-a dat apă la moară. Acum mi-o reproșez într-o oarecare măsură, pentru că e prea simbolică. În unele locuri era, în alte locuri nu era.

Documentarea îți dă o iluzie de acces la adevăr, când în realitate este doar o firimitură într-un ocean. Am mai mare încredere în suma supozițiilor despre natura umană într-un anumit context.

Dar ai avut, bănuiesc, surse cinematografice de inspirație. Filme în spații închise, cu puține personaje.

Da, categoric. Câteodată am căutat surse dintr-o perspectivă meschină, să-mi demonstrez că se poate face un film cu două personaje. Să-mi dea curaj, să nu cred că fac o prostie. Există referințe care, în ciuda faptului că nu trimit la o închisoare, au fost pentru mine mai relevante. De pildă, „Antichrist” al lui Lars von Trier.

Referințele mele nu au fost neapărat memorialistica de pușcărie comunistă și filmele de acest gen, ci un amalgam de lucruri care mi-a dat apă la moară și informații despre cum ar putea să funcționeze omul într-o închisoare de acest tip.

Cu excepția începutului, e un film care se întâmplă aproape în totalitate într-o celulă mai mare, în arestul Miliției, cu doar două personaje. Una dintre mize este tocmai tensiunea dintre ele, care crește treptat și devine tot mai apăsătoare. Cum ai gândit dramaturgia și apoi mizanscena?

Există un principiu care pentru mine e de căpătâi de fiecare dată când lucrez și pe care David Mamet l-a enunțat într-o formă extrem de simplă și foarte frumoasă: „Condu spectatorul cu interes de la un cadru la altul”.

Asta e pentru mine metoda și atunci când lucrez cu zece personaje, și atunci când lucrez cu două personaje. Cred că este singurul criteriu valabil pe care trebuie să îl verifici atunci când construiești povestea.

Povestea era asta. La un moment dat era un pic mai complexă, dar apoi mi-am dat seama că de fapt nu încerc decât să o fac mai comestibilă. Pe mine mă interesează cum gestionau ei timpul și spațiul. Atunci, orice ieșire sau orice intrare era făcută doar dintr-o teamă față de acest film așa cum e el.

Cred că principiul care funcționează pentru un film complex funcționează și pentru un film mai auster: „Condu spectatorul cu interes de la un cadru la altul”. Altfel, poți să te plictisești bine mersi între sute de elicoptere, femei frumoase și împușcături.

De multe ori m-am gândit la film ca la o instalație, un obiect de artă experimentală, o incintă din care să vrei să ieși și să nu poți. În esență, m-aș bucura să obțin acest tip de senzație. Sala de cinematograf seamănă cu acele camere întunecate din muzeele de artă modernă în care se întamplă tot felul de chestii.

Apoi, mizanscena mi-o imaginez din momentul în care scriu. Desenez, fac foarte multe desene, fac storyboard. Eu am făcut Arte Plastice, nu Film, așa că procesul e invers, e dinspre imagine spre text.

Apoi fac un blocking împreună cu toată echipa și mă răzgândesc, pentru că atunci când vezi lucrurile în desfășurare, cred că e obligatoriu să fii proaspăt.

În fond, de ce facem filme? Ca să aflăm niște răspunsuri. Dacă le-am ști, nu ar trebui să le mai facem. Într-o reconstituire, dacă știi totul de-acasă, e păcat să mai chinui oamenii. Așa și cu filmul. Încerc să îmi păstrez un spirit vital față de lucruri în momentul în care le pun în scenă, și cam asta e.

O deschidere la imprevizibil?

Absolut. O parte din lucruri seamănă cu desenele pe care le-am făcut, altele mai puțin. Kieślowski spunea un lucru extrem de simplu, dar care explică bine ceea ce vreau să spun. Făcea mizanscena și apoi spunea: „Mă ghidez după bunul meu compas interior”. Asta înseamnă că este un om viu în mijlocul scenei, privește lucrurile și le alege pe cele care îi dau răspunsul.

În cazul unui astfel de film exista riscul de a cădea în parabolă, într-un discurs răzbunător, de reglare a conturilor cu trecutul, într-un discurs sentențios despre comunism, lucru care e ușor de făcut. Mi se pare că „Arest” evită asta, prin ceea ce ai spus şi tu mai devreme, că ți-ai dorit să vezi ce fac doi oameni într-o astfel de situație, ce fac zi de zi. Iar contextul istoric, pe care noi îl vedem puțin doar la început, e lăsat în fundal, doar îl intuim. Cum ai gândit și cum ai tratat acest aspect?

Am fost foarte concentrat pe perspectiva relației dintre oameni. Moral, mi s-a părut că așa este corect să o fac. Cred că se numără pe degetele de la o mână oamenii care, prin gesturile pe care le-au făcut în anii `80, sunt în măsură să arate cu degetul.

Noi, toți ceilalți, trebuie să ne luăm partea noastră. Iar modul prin care ne putem lua partea din ceea a fost atunci este tocmai acesta, punerea în scenă a umanității, a relațiilor dintre oameni.

Am exagerat atât de mult în acest sens, încât prima parte a filmului, momentul de dinainte de titlu, care se referă la sistem, la partea sistemului de vină, inițial nici nu a fost filmată. E o parte pe care am filmat-o ulterior, pentru ca să îi dau comunismului partea lui de „merite”.

Să pui puțin în context.

Să pun puțin în context, să explic, dar pe de altă parte să îi dau și lui ce merită în participarea la ceea ce a fost. Altfel, eu eram foarte concentrat pe relația dintre nemernici și fricoși și cam asta îmi exorcizam eu, problemele cu trecutul. Asta dintr-o perspectivă personală în raport cu povestea.

Altfel, nici nu sunt în măsură să fac și nici nu cred că filmul se face din metafore. Metaforele sunt binevenite, dar sunt ulterioare muncii noastre. Ele apar și fără voia ta, în măsura în care pui realism în scenă.

Practic, exact acest realism pare că te-a interesat. Realismul situațiilor.

E singurul lucru care mă interesează. Am foarte mare încredere în viață. Cred că ea este plină de simboluri și de metafore fără ca noi să o manipulăm în acest sens.

Oamenii care apelează în exces la figuri de acest fel îmi par cumva nesatisfăcuți de ceea ce li se întâmplă în jur și încearcă să îmbogățească viața prin puterea tastaturii. Eu sunt foarte emoționat de lucrurile care sunt în jurul meu și îmi sunt suficiente.

Și dialogurile par construite în această direcție, pentru că sunt foarte ancorate în realitatea vremii, foarte concrete, deși în același timp introduci multe referințe la perioadă, cumva făcând apel la memoria unui public care s-ar putea raporta mai ușor la acei ani. De altfel, personajul lui Postelnicu ar putea fi orice golan din zilele noastre.

Da, orice bișnițar de pe Cheiul Dâmboviței. Nu e un diavol. El este un bișnițar care întâmplător face această treabă. Nu am pus în scenă un înger și un diavol. Am pus în scenă un arhitect fricos și un bișnițar nemernic. În acest sens am scris. Și totul se întâmplă într-o cameră cu tencuiala căzută, nu în flăcările iadului.

Poate nici nu sunt în măsură să operez cu o perspectivă mai înaltă asupra lucrurilor. Cred că se poate. Am văzut filme de tot felul. Dar nu e direcția în care eu mă simt bine și am mare încredere că toate aceste lucruri vin de la sine. Mai degrabă mi se pare riscant să o faci invers.

Dacă operezi cu metafore, nu cu oameni obișnuiți, și circulă metafore prin cadru, o să apară niște ciudățenii, nişte stafii, niște zombi. Prin cadru trebuie să treacă niște oameni care au o mie de alte probleme în afară de a livra o metaforă. Lor le e frig, le e foame, le e frică.

Personajele simbol sunt unilaterale. Ele au o singură treabă – trebuie să livreze o metaforă, iar totul este secundar și mai prejos pentru ele. Pentru mine lucrurile stau invers. Dacă ele pot să spună ceva mai mare decât viața lor, trebuie să facă acest lucru indirect.

Inevital ele sunt şi simbol, pentru că, de pildă, poți să vezi în personajul lui Papadopol intelectualul vremii.

Absolut. Cum și noi spunem povestea figurilor noastre în momentul în care trăim, dintr-o altă perspectivă. Dar nu e treaba noastră să o facem.

Acum, evident, trebuie să nuanțez lucrurile. Asta este ceea ce mi-am propus. În ce măsură am reușit, nu știu să spun. Nu ştiu dacă nu am derapat în tot felul de ciudățenii stilistice. Sper că puțin.

Eu cred că vina pentru crimă este doar a individului. Vinovăția sistemului totuși se oprește cu o clipă înainte de crimă. Acel moment îți aparține. Nu o să cred niciodată în formulările de tipul “am executat ordinele” ș.a.m.d.

Lucrurile au o limită și limita este pasul dintre viață și moarte. Pe această limită, toate „meritele” sunt ale criminalului. Chiar și în momentul de început al filmului, în care încerc să livrez partea sistemului în poveste, sper că o fac printr-un personaj (reprezentantul puterii, jucat de András Hatházi – n.r.) care are tot felul de probleme personale, altele decât misiunea de a fi imaginea sistemului.

Cum i-ai ales pe Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu? Și cum ai lucrat cu ei? Lui Papadopol îi dai șansa de a face un rol foarte diferit de ceea ce a mai făcut. Iar lui Postelnicu îi oferi șansa primului rol principal și a unui rol extraordinar. 

În primul rând, ei mi-au dat șansa, pentru că au muncit enorm de mult. Inimaginabil de mult. Așa că le mulțumesc. Au repetat patru luni în fiecare zi. Am întâlnit niște oameni ce și-au dorit foarte tare să facă asta, care chiar a fost foarte greu de făcut.

Eu nu am cine știe ce merite. Cu Papi am mai lucrat. Și pe el l-am văzut în alte filme. Cu Iulian a fost o poveste. Nu a fost el inițial pe rol. Era altcineva. În realitate era un personaj un pic mai corpolent și care a renunțat după primele două-trei discuții. Am rămas cumva descoperit.

Inițial am început să mă gândesc la niște actori mai solizi, după care mi-am dat seama că eu nu caut un om zdravăn, caut un om locuit de ceva care l-ar putea împinge să facă ceea ce face în film. Mi-am adus aminte de rolul mic dar extraordinar pe care l-a avut în „Un etaj mai jos” (2015, r. Radu Muntean). L-am întrebat pe Papi dacă îl cunoaște. Atunci am aflat că ei sunt foarte buni prieteni din școală. Au fost colegi. Ne-am întâlnit, am început să repetăm, nu am făcut niciun fel de casting. Mi s-a părut că o să ne descurcăm.  Asta e tot. Povestea e foarte simplă.

Apoi, cum ai lucrat concret cu ei pe personaje, pe situații? Ce le-ai cerut?

Le-am cerut milioane de lucruri. Filmul e destul de riguros în raport cu textul scris, cu scenariul. Am repetat cuvânt cu cuvânt în sensurile la care m-am gândit atunci când am scris textul. Acele vorbe sunt fructul unui compot interior de un fel, pe care îl cunoșteam foarte bine, că de aceea l-am scris, și l-am împărășit și am văzut în ce măsură el se și observă pe ecran.

E cel mai clasic proces cu putință. Enorm de multă repetiție. Există extrem de puține momente de improvizație, care au apărut de cele mai multe ori atunci când mi-era frică să dau stop. Nu e nimic spectaculos de spus despre asta.

Cum ai construit cele două personaje? Pe de o parte, ar putea fi văzute ca niște tipologii, iar pe de altă parte ele sunt și foarte umane, iar psihologia lor nu este așa de ușor de înțeles.

Înainte să spun lucruri sofisticate, trebuie să spun că am întâlnit tipul acesta de persoane. Intelectualul inadecvat am avut din plin în jurul meu. Iar „bagabontul” descurcăreț și încrezător am avut în egală măsură o grămadă în cartier.

În copilărie, eu am fost pe granița dintre cele două, pentru că ai mei erau arhitecți, dar pe de altă parte copiii de pe stradă cu care mă jucam proveneau poate din medii un pic mai vitale, să nu le spun altfel. În cartier erau două școli.

Ce cartier?

În spate la Biserica Armenească, relativ central. Dar spre zona Moșilor e un cartier destul de colorat, cu tot felul de case de unde oamenii au plecat, au fost înlocuiți cu alții. Prin naționalizare și emigrare, acolo s-a creat o lume extrem de colorată.

În plus, în cartier erau și două școli. Era o școală unde mergeau toți ceilalți, nu eu, și unde se întâmplau lucrurile. Și o școală un pic mai sobră, unde m-au dat pe mine. În permanență am fost în acest conflict între viața de pe stradă care mie îmi plăcea foarte tare la acea vârstă și direcția în care mă ducea mediul din care proveneam și care îmi plăcea mai puțin la acea vârstă.

Înainte de orice, am cunoscut acest tip de oameni.  Pe de altă pate, tehnic e încă ceva ce vine dintr-un lucru pe care îl cred foarte tare. De multe ori, construim niște personaje superficiale pentru că, mai degrabă decât viața lor, ne interesează povestea noastră. Noi vrem atât de tare să spunem o poveste care trebuie să meargă din punctul A în punctul B fără ca să fim deturnați de istoria personală a unor personaje. Adică nu ne ridicăm probleme.

Or, eu cred că trebuie să ne ridicăm probleme care să ne combată teza. Problemele acestea vin tocmai din inefabilul vieții oamenilor. De multe ori construim povești simple pentru ca să se întâmple o crimă la sfârșit, o moarte stupidă, iar toți trebuie să fie tâmpiți. Eu nu cred că e așa. Cred că e o scurtătură. La fel cum există milioane de alte scurtături care creează personaje unilaterale.

Dacă în permanență tu participi la istoria personală a personajelor tale, o să ajungi în tot felul de unghere extrem de bogate. E un proces viu prin care am construit. Aveam în mare la început povestea și oful pe care le aveam de spus, dar după aceea am fost destul de onest cu personajele, cu amintirile mele.

Am încercat să creez mai multă bogăție în viața lor. Nu e nimic special . Dar m-am lăsat deturnat de la planul meu. Cel care e omul rău de multe ori spune lucruri pe care eu le spun. Și invers – cel bun spune lucrurile probabile.

Există un permanent traseu pe care întâmplările din viață ţi-l încurcă și trebuie să te descuri, trebuie să ajungi să te îndrepți către punctul tău.

“Arest” a avut premiera internațională în cadrul celei de-a 54-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary – East of the West Competition și a fost distins la ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film Transilvania cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea lungmetraj.

Scenariul filmului este semnat de Andrei Cohn și Alexandru Negoescu, iar dialogurile sunt scrise de Andrei Cohn. Imaginea este semnată de Andrei Butică, iar producătorul filmului este Anca Puiu. Realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al Societății Române de Televiziune, filmul este produs de Mandragora și distribuit în România de Iadasarecasa și va putea fi văzut în cinematografe din 20 septembrie.

 

Foto cu Andrei Kohn: Karlovy Vary Film Festival

 

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

08
/10
/19

Pe durata festivalului, Asociatia Cinemascop, organizatoarea Les Films de Cannes à Bucarest, continuă să organizeze, ca și în anii precedenți, ateliere pentru diferite comunități ale industriei de film din România, în încercarea de a oferi cât mai multe oportunități membrilor acestora.

07
/10
/19

Unul dintre cele mai puternice filme autohtone ale toamnei este „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, care spune povestea unui intelectual torturat într-o închisoare comunistă din România anului 1983. În rolurile protagoniștilor, actorii Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu.

06
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Regizoarea Anca Damian revine cu a treia animaţie de lungmetraj din carieră, "Călătoria fantastică a Maronei", povestea unei căţeluşe care trece pe la diverşi stăpâni. Filmul îmbină inspirat mai multe stiluri de animaţie şi etalează o fantezie exuberantă, afectată însă uşor de repetitivitatea unor momente de reverie.

04
/10
/19

Prima producţie marca Vertical Content, comedia ,,Inve$titorii” a început filmările în localitatea Cristian, unde sub îndrumarea regizorului Iura Luncaşu, actorii: Codin Maticiuc, Cosmin Natanticu, Andrei Mateiu, Radu Gabriel şi Maria Popovici vor interpreta în unul dintre cele mai ambiţioase proiecte cinematografice româneşti din ultimii ani.

04
/10
/19

A câștigat Leul de Aur, marele premiu de la Festivaul de Film de la Veneția, în același timp a impresionat presa de specialitate la nivel mondial, iar de astăzi mult aclamatul „Joker”, în interpretarea lui Joaquin Phoenix, poate fi vizionat în premieră în cinematografele din toată țară.

Page 1 of 24912345...102030...Last »