Sergei Loznitsa are o modalitate înşelătoare de a construi un documentar rezonant: el şi, în acest caz, Jesse Mazuch au pus cu atenţie camerele de filmat în cele mai potrivite locuri din jurul unui spaţiu public, lăsându-le pornite fără să îi intereseze dacă sunt observate sau nu.
Un articol de Liliana Matei|23 noiembrie 2017
Aici, vorbim despre foste lagăre de concentrare de la Dachau și Sachsenhausen-Oranienburg. Am putut observa aceeași abordare și în documentarul său despre protestele din Ucraina, EuroMaidan. Deosebirea este că în cazul documentarului despre EuroMaidan, imaginile au fost în culori și adesea au favorizat o încadrare epică potrivită pentru acțiunea mulțimii, pe când în „Austerlitz”, toate scenele sunt reprezentate monocrom, iar încadrarea este mai strânsă, deși subiectul este, de asemenea, mulțimea de oameni și comportamentul acestora.
„Austerlitz” va ajunge în cinematografele din România începând cu 24 noiembrie, fiind distribuit de Transilvania Film.
Filmul va putea fi vizionat în următoarele cinematografe din țară: București – Cinema Muzeul Țăranului, Cinema Elvire Popesco, Cinema Union; Cluj-Napoca – Cinema Victoria; Târgu Mureș – Cinema Arta, Pitești – Cinema Trivale; Suceava – Cinema Modern; Gura Humorului – Casa de Cultură Gura Humorului; Iași – Ateneul din Iași; Vaslui – Cityplex Vaslui; Bârlad – Cityplex Victoria; Odobești – Casa de Cultură.
„Austerlitz”, un titlu inexplicabil altfel, se spune că face trimitere la cartea cu același nume a lui W.G. Sebald. Documentarul ne prezintă mulțimile de turiști ce vizitează numeroasele situri de groază asupra cărora și-au lăsat amprenta anumite evenimente importante din istorie – filmul ne demonstrează că există o dorință, adânc îngropată în noi, de a vizita astfel de locuri îngrozitoare. Pozițiile camerelor sunt stabilite la o distanță respectuoasă și nu sunt focusate pe exponate în mod direct – cu excepția unui cuptor de incinerare – ci numai pe comportamentul persoanelor care le vizitează. Complexitatea morală apare instantaneu. Pe măsură ce zeci de oameni se deplasează în și în afara camerelor și se uită înăuntru și izvorăsc din întuneric ca niște fantome, nu ne putem imagina decât prizonierii pentru care aceste locuri au fost construite – locuri ale torturii, pedepselor și ale morții.
Într-un interviu pentru The Seventh Art, Sergei Loznitsa declară că „Aceste locuri, pentru mine, sunt absolut goale. Doar un loc în care oamenii au fost uciși, asta-i tot. Barăcile sunt reconstruite, să zicem precum Disneyland, unde se construiesc decorațiile. Numai că, în acest caz, se reconstruiesc clădirile din piatră. Dar de ce și pentru ce au salvat crematoriul? Este interesant că în Dachau se află o clădire frumoasă în stil german, o clădire interesantă cu totul. Lucrul ridicol – care nu este chiar așa de evident – dar dacă sunteți atenți, puteți vedea din lateral o gaură unde se află un stingător de incendiu. Vă puteți imagina? Este o glumă? Un stingător în crematoriu. Dar este pe traseul turistic, trebuie sa fie acolo. Cineva are grijă de el, curățându-l, păstrându-l într-o stare bună. Ah, și ceea ce mă ucide este că au pus lămpi, astfel încât lumina să te îndrume spre gaura din crematoriu. Sunt construite ca un decor pentru spectatori pentru a vedea mai bine în interiorul acestei găuri. Ce să vezi acolo? La ce ajută aceste lămpi? Cineva se gândește la asta, există un artist care face aceste decorațiunile. Întrece orice limită, dar în cele din urmă este o chestiune de gust, iar acesta este un gust foarte prost.”
După debutul său din cadrul Venice Film Festival, „Austerlitz” și-a continuat traseul pe la numeroase festivaluri de film, remarcându-se printr-un câștig și două nominalizări la Traverse City Film Festival, respectiv Indiewire Critics’ Poll și Cartagena Film Festival.
„Austerlitz” este un film care vine cu anumite goluri, exact așa cum vin toate filmele despre Holocaust – ele nu pot cuprinde adevărul, și poate există ceva fad sau frustrant în tăcerea filmului. Nimeni nu este întrebat ce părere are personal. Filmul face trimitere la memorie și adevăr, și la ideea că poate acestea nu pot fi păstrate exact ca vinul sau cărțile, ci mai degrabă trebuie să fie păstrate vii ca obiceiuri de gândire.
