CRONICĂ DE FILM Dacă e ceva ce diferenţiază cu adevărat „Undine” (2020), noul titlu al cunoscutului regizor Christian Petzold, de alte filme din categoria sa, adică opere europene de autor cu priză în festivaluri şi gale de premiere, este prezenţa mai multor trimiteri la romantismul german. Cam toate cronicile au remarcat de altfel aspectul de basm modern.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 mai 2021
E nevoie de siguranţă de sine şi de îndrăzneală pentru a lua o banală poveste de dragoste din Berlinul zilelor noastre (de dinainte de pandemie) şi a o orna cu elemente fantastice, fără ca asta să arate ca o bizarerie greu de acceptat. Faptul că evadările în fantezie par la locul lor în „Undine” ţine de simplitatea şi directeţea scenariului şi regiei lui Petzold.
Undine, jucată de Paula Beer, premiată anul trecut la Festivalul de la Berlin şi de Academia Europeană de Film pentru rolul său, este un istoric care le vorbeşte turiştilor despre dezvoltarea urbană a capitalei Germaniei de-a lungului timpului. Insistenţa lui Petzold pe câteva astfel de prezentări uşor didactice asigură o parte din racordul necesar cu trecutul – istoria are mereu o influenţă asupra prezentului.
Apoi, Christoph (Franz Rogowski), bărbatul pe care Undine îl întâlneşte chiar în ziua despărţirii de fostul său iubit, într-un moment care aduce şi prima rupere de realitate în structura dramaturgică a filmului, este un scafandru industrial care face scufundări într-un lac din apropierea marelui oraş. Prezenţa apei şi a naturii completează legătura cu substratul mitologic al poveştii.
Nimic visceral în felul de a trăi această iubire, care are totuşi o intensitate ce poate atrage urmări dramatice pentru îndrăgostiţi, datorită unei aparente inadecvări temporale. Iar atunci când apar fantasmele, ele sunt mereu arătate ca rezultat al unor proiecţii imaginare ale celor doi protagonişti, venite din spaime sau dorinţe intime.
De aici şi firescul lor – e ca şi cum Petzold ne spune că în viaţa lipsită de spectaculozitate e loc uneori, fie şi pentru scurt timp, pentru miracol, pentru supranatural, care poate să fie şi o dragoste neîmplinită, imposibilă, dar autentică. Mai trebuie doar să fim deschişi.
„Undine” nu e un mare film – nu vrea să deranjeze, să stârnească pasiuni sau să asalteze emoţional spectatorul. Şi nici să ne schimbe felul de a privi cinemaul. Dar are o claritate şi mai ales o degajare narativă şi formală demne de reţinut.
”Undine” a intrat în cinematografe la 21 mai, fiind distribuit de Independenţa Film.
